Monica Iacob Ridzi e o femeie amarata. Si bolnava, sunt convins ca-i bolnava. Si prizoniera. Si despartita de copii pentru ca e proasta. A semnat ce i s-a pus in fata, e o proasta de studiat. Stia ca semneaza ceva periculos, dar Puterea era mai importanta. Orice prost vrea sa domine. Ea chiar credea ca domina. Proasta! Daca as avea posibilitatea, as gratia-o. Pentru ca mi-e mila de copilasii proastei infigarete. Cunosc, in vremuri de-astea esti suspect daca nu urasti pe nimeni.
Dar asa bolnava si despartita de copii cum e, proasta ramane tot proasta. S-a apucat sa-si povesteasca durerea in versuri. In prostia ei tutelara, isi caricaturizeaza suferinta. Parcurgandu-i mozolelile patetice, mi-a venit o idee. Poezia, un gen literar abandonat, poate fi reciclata. In tara in care analfabetii se lauda cu numarul de masterate, poezia ar merita sa devina instrument al departajarii. Destul cu CV-urile mincinoase! Cand incearca unul sa se angajeze, il asezi pe un scaun si ii dai o tema. „Priveste pe geam si scrie o poezie! Vers alb sau cu rima, nu ma intereseaza. In jumatate de ora astept 10-15 randuri!”. Versurile alea ar reprezenta cel mai bun detector. Asa depistezi urgent coeficientul de inteligenta, cultura, spontaneitatea, simtul ridicolului. Monica Iacob Ridzi e inculta, proasta, dar proasta rau, bleaga, obraznica si ridicola. Da, bleaga si obraznica in acelasi timp, lasati oximoronul sa danseze, pentru ca e mai trufasa si mai umila decat o curva sfioasa! Imi pare rau, dar asta-i adevarul. Basescu, insa, a pus-o ministru pe toanta eminenta. Ridzi este efigia regimului Basescu. Prostovanii furau si se credeau geniali. Iar cand sufera, sunt la fel de jenibili ca atunci cand sfidau.
Nu mai speria poeta cu oximoronul, ca incepe sa creada ca e vreun vierme intestinal si da puscaria in judecata.