Nu mai stiu carui popor ii apartine proverbul „victoria are 1000 de parinti, infrangerea e orfana”. Dar il supun atentiei lui Piturca. E firesc ca acum sa fie (aproape) singur. Am proptit acel „aproape” pentru ca mai sunt unii, putini, care cred, chiar cu fanatism, in sansa noastra. Eu ma straduiesc sa sper. Si m-as amuza, recunosc, sa vad cum vor iesi, iarasi, de sub pat, de dupa perdele, de sub papucul propriilor interese, laudatorii lui Piturca. Exista, insa, doua momente cheie, in aceasta campanie, care ne dau dreptul de a ne agata de speranta. Victoria de la Istanbul nu se numara printre ele. Ma refer la momentele cand se putea incheia totul si am scapat. Atunci am avut sansa — sansele care ma imping sa astept o alta sansa, o mica sansa, ultima sansa.
- Ungaria ne conducea cu 2-1, la Budapesta, si putea sa faca lejer 4-1, era peste noi. Am egalat in finalul finalului. Fara acel gol, nu mai contau meciurile cu Turcia si Ungaria, de la Bucuresti, si nu mai aveam barajul cu Grecia.
- La Atena, dupa 3-1, grecii au mai irosit vreo 3 ocazii, in 5 minute. Careul nostru se transformase in parcul lor de distractii. Ne-au dat si un gol, golul-capac, de 4-1, anulat, insa, de un arbitru care numai prietenos nu fusese cu noi. Daca se termina 4-1, nu mai aveam retur.
Sunt jalnic, nu? Normal. Pentru ca vom incepe meciul cu 8-9 truditori (pe feisbuc) si doar 2-3 fotbalisti, inventariez si eu intamplari norocoase si imi doresc sa se repete.