Am o plăcere vinovată. Îl urmăresc pe facebook pe Vlad Voiculescu, genialul contabil care a prigonit medicii, în complicitate cu salamandrele oengiste.
În aceste zile, Vlad Voiculescu prezintă candidații partidului său pentru Primăria Capitalei și primăriile de sector. Copiii sunt de clasă mondială. Chiar globalistă! M-au convins. Aș vota împotriva lor în fiecare zi. Și acum e firesc să vină replica salamandrelor oengiste- “da’ ce, mă, e mai bine cu Firea?” Cu asemenea exponate nu se discută. Trebuie să schimbi vorba și să le dorești să-i facă pedichiura unui rocker, când își scoate rockerul țurloaiele din bocancii pe care îi poartă în august. Dacă nu știți, tefeliștilor le place și muzica (mă rog) rock, dar nu fiindcă i-ar atinge la “naturelul simțitor”. Le place din obligație mimetică, pentru că așa e “trendul”.
Aș vota împotriva salamandrelor oengiste și dintr-un motiv economic. Peneliștii și pesediștii au bani, asta-i situația, iar eu nu mai am timpul, vârsta și răbdarea să văd cum se îmbogățesc idealiștii de combinație care au zis “să se plătească impozit pentru un copil ÎN PLUS.” Am citat din stegarul lor, Andrei Caramitru. Singura chestie ÎN PLUS este alianța USR PLUS. Săracul Ion Caramitru! Dragostea înseamnă apoteoză, nicidecum eliminare. Oricum, USR PLUS ar putea rezolva problema copilului ÎN PLUS despre care vorbea Andrei, ținând cont că alianța militează pentru dreptul bărbatului de a fi mamă. “Pe malul apei se-mpletesc/ cărări ce duc la moară/ acolo, mamă te zăresc/ pe tine într-o căscioară”, zicea poetul. Schimbăm, “updatăm”. “La rădăcina blocului bunghesc/ trotinete ce duc la multinațională / acolo, mamă, te zăresc/ cu barba ta monumentală.”
Râdem, molozim versuri, dar vorbitorii de giboneză corporatistă sunt mai răi decât Stalin. În al doilea război mondial, când nemții au asediat Moscova, Stalin a cerut să bată clopotele bisericilor, sperând ca poporul să îl susțină, după un sfert de veac de bestialitate. Lui Stalin i-a ieșit manevra. Bătrânii din Rusia nu dăduseră jos icoanele de pe pereți. Ăștia mici de azi au postere pe pereți. Aș scrie și ce postere, dar nu mă pricep. Eu sunt cu Sanremo, nu cu rockerii.
Haideți să vă povestesc o întâmplare cu rockerii, de prin ’87. Acești domni eleganți, care se încalță cu bocanci vara, aveau o zi fixă, în fiecare săptămână – miercurea, joia, nu mai știu – când se strângeau la Terasa Cina, de lângă Ateneul Român. Erau câte 14 la trei beri și se scotoceau de bani ca să-i dea unuia, Lentzi, care pleca la Timișoara să cumpere de la sârbi casete cu Sepultura, inele cu capete de mort și alte marafeturi care atestă calineria și rafinamentul acestei specii muzicoase. Iubitorii de cântăcioși hard (“ascult un metal greu” – ptiu!) erau plini de bani. În sensul că nu văzuseră bancnote. Aveau doar fise. Într-o seară, nu m-am mai abținut și le-am zis o măgărie legată de Sanepid. Patru sau cinci dintre ei s-au ridicat de la masă, ca să mă-ncingă. Am fugit, normal. Psihedelicii, după mine. Am alergat vreo sută de metri și am intrat în Athenee Palace. Eu am intrat, doar eu am intrat, fiindcă pe dumnealor nu i-a primit portarul. Ne aflam pe culmile dictaturii. Mirosul frumos nu era lăsat să pătrundă în hotelurile de lux.