De la inceputul anilor 2000, cand Radu Mazare (mi-a placut ce ai spus despre Mihaela Radulescu, bravo, bravo!) a revitalizat Mamaia, romanimea in vacanta se strange in parcarea de la Rex sa se minuneze ca vreun hot de bani publici si-a tras Ferrari. Batranul Enzo Ferrari numai de publicitatea asta n-avea nevoie! In cartea „Cand moare o epoca”, Dan Ciachir scrie ca Enzo Ferrari era un solitar trist, care-si pierduse unicul fiu, si iubea romanul „Rosu si negru”, de Stendhal. De aici si culorile masinii. In Constanta exista un singur Ferrari. Ettore Ferrari, artistul care l-a sculptat pe Ovidiu.
Coborat dintre intrigile Romei printre barbari, Ovidiu este, astazi, mai singur ca niciodata. In piata care-i poarta numele a ramas doar el. Totul este bombardat, spart, „decopertat”, cum se zice. Ruinele par un Colosseum cu destin periferic. Iar poetul n-a fost aruncat la lei, ci printre primitivii de azi. Ce conteaza ca Ars Amandi (Arta de a iubi), personajele lui Ovidiu — Narcis, Orfeu, Hero — si tehnicile sale prozodice (tropii) au insemnat temelii de inspiratie pentru lirica medievala, dar si pentru literatura secolului XX? Ce conteaza ca „Shakespeare, La Fontaine si Goethe au avut cate ceva de cules din «Metamorfozele» lui Ovidiu”, potrivit lui Tudor Vianu? Ce conteaza ca Botticelli, cand a pictat „Nasterea lui Venus”, s-a inspirat tot din „Metamorfoze”? Nu conteaza, nimic nu mai conteaza. Poetul e un anacronic in moloz, un caraghios uitat pe un soclu. Iar Imparatul Augustus, care l-a exilat, e mic copil pe langa Madalin Voicu si Remus Cernea, baieti buni, de-ai nostri, trimisi in Parlament de catre constanteni.