Peste vreo două-trei săptămâni vor începe Europenele de Fotbal. Din cauza măiestriei celor ce conduc fotbalul, naționala noastră va lipsi de la un turneu final unde s-au calificat și naționale de mâna a treia. Datorită lui Mircea Sandu, vom avea meciuri ale Euro în România. Mircea Sandu s-a apucat de proiectul ăsta încă din 2010. Aș vrea să știu dacă Mircea Sandu va fi invitat de onoare la ceremoniile oficiale.
Interesant mi se pare că lumea fotbalului vorbește mai mult despre Olimpiada de la Tokyo. Așii din tenis sau fotbaliștii de la Real Madrid și Barcelona nu au ce căuta la Olimpiadă. Jocurile Olimpice reprezintă splendoarea gratuității pentru gimnaști sau canotori și doar un exercițiu – forțând termenul – electoral pentru milionarii din sport. Prima constatare a unui fotbalist spaniol sau a unui tenisman, când ajunge în Satul Olimpic, e că se mănâncă exact ca la cantină. Pentru Simona Halep, de pildă, aurul olimpic a fost la Wimbledon sau la Roland Garros. Și tot Simona a mai obținut o medalie solară atunci când și-a micșorat sânii pentru tenis, într-o țară în care femeile își bombează „înaintările”, transformând în mingi de handbal niște mingi de tenis fleșcăite.
Jocurile Olimpice sunt pentru sporturile individuale. Mai puțin tenisul, repet. Ultimul succes, de care îmi aduc eu aminte, al unui sport de echipă din România a fost o victorie la handbal împotriva URSS, în ’80. La pauză, rușii aveau 15 – 9, dar am câștigat noi. Am obținut doar o medalie de bronz, însă am învins în meciul politic. Există stenograme ale unei ședințe a C.C. al PCR cu Nicolae Ceaușescu întrebând „dacă o fată de la gimnastică sau un canotor ia pe cont propriu două – trei medalii, de ce să trimit eu o delegație cu 20-25 de băieți care fac un sport de echipă și rezultatul e un loc 6?” Cinismul nepriceputului Ceaușescu te duce cu gândul la eficiența capitalistă, nu la „Daciada” unde participau toți amatorii voioși.
După fiecare succes extern, presa lansează sondaje tâmpite, precum „Cine este cel mai mare sportiv român?”, și îi nominalizează pe Hagi și pe Ilie Năstase, pe Nadia și pe Halep, dar uită de Iolanda Balaș și Patzaichin. Deasupra ștachetei și pe apă, Iolanda Balaș și Patazaichin au plutit ca Nadia.
În 1968, în Mexic, Patzaichin a câștigat la dublu cu Serghei Covaliov. În 1972, la Munchen, în proba de simplu, lui Patzaichin i s-a rupt ambarcațiunea și a ajuns la finish pe un fel de grătar care îl trăgea spre fundul lacului. În recalificări și în finala de la Munchen i-a întrecut pe toți, inclusiv pe reprezentantul RFG – ului, considerat, înainte de J.O. 1972, „cel mai sigur campion olimpic al țării gazdă”. În 1976, Patzaichin n-a luat nici măcar o medalie de bronz și s-a spus că e un sportiv sfârșit. Dar la Olimpiada de la Moscova 1980, boicotată de americani, și la Olimpiada de la Los Angeles 1984, boicotată de ruși, Patzaichin și Toma Simionov au câștigat medaliile de aur. Patzaichin a vâslit și pe apele Războiului Rece. Și a învins.
În 2019, după Campionatul European de Tineret la Fotbal, presa noastră zglobie a propus ca port – drapelul nostru la Jocurile Olimpice să fie fotbalistul Radu. Un portar bun. Dar cu zero selecții la națională în acel moment. Pe urmă, tot Radu a ieșit fotbalistul anului, deși Tătărușanu ne salvase de la o înfrângere rușinoasă cu Spania la București. În 1981, când a fost ales cel mai bun tânăr fotbalist din lume, Romulus Gabor a ocupat locul 4 în topul celor mai buni fotbaliști români. Cu patru ani în urmă, cel mai bun tânăr fotbalist din lume fusese desemnat Maradona. Revenind la Radu și la presa noastră, vă dați seama cum s-a simțit Patzaichin când a auzit că Radu a fost propus să ducă steagul, la Olimpiadă?
