Se zice ca la un meci Steaua-Dinamo nu conteaza pozitiile din clasament. Asa e, pentru Steaua nu conteaza. Indiferent de rezultat, va iesi campioana. Dar o victorie dinamovista, pe langa faptul ca ar fi pur intamplatoare, ar prelungi boala acestei echipe.
Oamenii muncii din galerie ar reincepe sa-l sustina pe italianul care „iese cu ei la restaurant, in loc sa-i scoata in oras pe jucatori” (cum bine a zis Danut Lupu), iar Bonetti ar continua cu tampeniile lui pana prin etapa a cincea sau a sasea a returului, cand va fi demis, dupa ce actionarii vor intelege, cu o intarziere generata de ignoranta si de incapatanare, ca diletantul trufas a compromis tot sezonul. Un triumf logic al Stelei l-ar face definitiv uitat pe cel mai slab antrenor strain venit vreodata in Romania. Bonetti se descurca in relatia cu jucatorii mai prost decat actionarul Negoita in fata microfoanelor. Negoita e la nivelul acelei babe ceapiste care a facut cronica (mi se pare ca e si pe YouTube) unui meci din campionatul comunal. „Baietii nostri a jucat bine, dar i-a batut scarbili alea!”.
Imediat dupa ce a luat Cupa Campionilor Europeni, in mai ’86, Steaua a pierdut de doua ori cu Dinamo — 1-2 in campionat si 0-1 in finala Cupei Romaniei. Au vreo relevanta acele victorii? Au fost de interes local si au cazut la proba timpului. Un succes in fata Stelei ar hrani orgoliul dinamovistilor, dar ar fi dezastruos pentru viitor. Prioritatea lui Dinamo e sa scape de aventurierul Bonetti si sa vina cu o solutie domestica, sa aduca un antrenor legat prin trecutul fotbalistic de echipa (in ordine alfabetica, Andone, Multescu, Talnar), fiindca nu sunt bani pentru noi si toxice fantezii manageriale.