Când îl întrebi pe un individ suficient la ce se raportează când are visuri despre România, îți spune că adoră țara asta în configurația premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. Redau câteva rânduri din cartea „București”, a lui Paul Morand, publicată la Paris în 1935 și reeditată de Humanitas.
Încep cu un un dialog între boieri scăpătați, extras din capitolul „Paradisul flăcăilor tomnatici”, băieți care „trăgeau cu pistolul în hornul șemineului ca să-și cheme valetul, trăgeau pe fereastră ca să-și salute amicii, trăgeau în pereți ca să ucidă ploșnițe”.
” – Când bunicul mergea la Paris s-o vadă pe Hortense Schneider la Varietes, plătea întotdeauna și loja vecină, pe care-o folosea ca garderobă.
– Al meu era atât de nepăsător, spune celălalt, că nu catadicsea să-și numere banii câștigați la joc; era sarcina secretarului său. Când pierdea, trimitea să-i aducă alți bani, căciuli pline cu galbeni.
– Unchiul meu, când trimitea unei femei un cadou, nu-l lega cu o panglică. Îl înfășură cu un șirag de perle.
– Napoleon dorea să vadă o sanie. Era la Viena, în timpul verii; fără să mai aștepte zăpada, strămoșul meu a poruncit ca o alee a Palatului Schonbrunn să fie acoperită cu zahăr, apoi a adus o sanie care a trecut prin fața Împăratului.
– Acum aproape un secol, un mare proprietar meloman din Banat și-a lăsat averea moștenire gării din Ersekusvar, cu o clauză: un taraf de țigani să cânte, zi și noapte, la sosirea și plecarea trenurilor. Îmi amintesc și acum surpriza avută în Orient Expres atunci când, în mica gară adormită, am auzit deodată ceardașuri de bal.”
Mai vreți, mai am. De fapt, mai are Paul Morand. Cuplet în care este criticat guvernul.
” – La noi, funcționarii nu costă bugetul nimic.
– Cum e posibil?
– Ai văzut vreun funcționar care să fie plătit?
– Totuși, vor trebui cândva să primească o pensie.
– De ce le-ar mai trebui pensie dacă au bani?
– Care bani, dacă nu sunt plătiți?
– Cine a fost 30 de ani funcționar și n-a găsit un mijloc să facă avere nu merită să trăiască în țara românească!”.
Ziariștii nu aveau lefuri. Dar directorul publicației le spunea „îți dau Transilvania”. Adică le oferea șansa să răspundă de o zonă. Sau de Ministerul de Finanțe. Sau de Partidul Național Liberal.
Înainte de a-și dopa fanatismul cu sloganul inept „Corupția ucide!”, ziaricii ar trebui să se întrebe dacă știu sau înțeleg ceva din istoria acestui popor, care trăiește (frumos) după rânduielile ortodoxiei latino – orientale. Foarte mulți odangii ai instituțiilor represive șoricăresc aiurea pe net și se miră că nu le-a mai apărut numele pe hârtie de cinci sau zece ani. Le povestesc eu de ce. Pentru că, pe vremea când erau și ei în presă, justiția se dovedea umană, iar banii se câștigau ușor. Ei au dispărut din presă tocmai din cauza Inchiziției căreia îi dedică, azi, ode.
