„Sufletele artiştilor nu sunt tonomate cu fise”. Cugetarea nu-i aparţine unui scriitor, unui pictor, unui regizor sau unui arhitect. Adică unui artist autentic. Nu, domnilor, despre artă, în România, latră cântăcioşii! În numele lor a expectorat, în urmă cu niște ani, Marius Moga.
Ştiţi cine e, ariciul acela care face muzicoaie (la cum arată, trebuia să zic muzicuţă) pe calculator. Încă o tastă, încă un tril, încă un enter, încă o simfonie, complimente maestre! Repet o întrebare pe care am mai pus-o de o sută, de o mie de ori: dacă ăştia sunt artişti, atunci Brâncuşi ce a mai fost? Te-a părăsit muza de o sută de kile, cântăciosule? Ce-mi place asta, cântăciosul, cântăciosul, cântăciosul! Suferi, micule cântăcios? Zi mersi că nu te-a şi bătut, că la cât e dânsa de babană şi la cât eşti tu de pechinez, te ascundea şi în geantă, n-a avut Cioacă aşa noroc cu Elodia! Ce dracu’, mă, l-a părăsit Isadora Duncan pe Esenin!
Reiau enunţul iniţial: „sufletele artiştilor nu sunt tonomate cu fise”. Suflete au (probabil, eu nu cred) şi pisicile, dar care artişti? Există, însă, şi un adevăr în acest truism. „Tonomate cu fise”. Moga lucrează după reţeta „vrei, fetiţo, o piesă? Imediat, se rezolvă!”. Împrumută trei acorduri de la Henri Mălineanu sau Cristian Vasile, un bemol de la un străinache vag cunoscut în România şi gata, a ieşit opera! Moga este cea mai productivă indigestie de melodii.