Un baraj pentru calificarea la Mondiale reprezinta mai mult decat merita fotbalul nostru schilod. Dar avand un adversar ca Grecia, am prins tupeu sa vorbim despre Rio. Daca nimeream cu Portugalia, am fi tacut si in vis. Aceasta lejeritate reprezinta o pierdere a memoriei, pentru ca nu poti sa iei in calcul incultura.
Cand vorbesti despre incultura, te intinzi pe secole. Aici e vorba despre sabotarea statisticii recente. Cand am ajuns la turnee finale, ne-am situat inaintea unor adversari grei. Portugalia lui Eusebio, in ’70, Italia — campioana mondiala, in ’84, Danemarca lui Laudrup, in Italia ’90, Portugalia lui Figo, in 2000, Olanda, in 2008. Acasa ne-au lasat RDG, in ’74, Ungaria in ’82, Irlanda de Nord in ’86, Scotia (dupa ce ne-a batut Bulgaria, la Bucuresti, cu 3-0), in ’92, Slovenia, in 2002. Impotriva marilor natiuni ne-am depasit conditia. Noua ne pun probleme astia de teapa noastra.
Pe de alta parte, avem dreptul la optimism. Spre sfarsitul anilor ’70 si inceputul anilor ’80, in nationala Romaniei jucau Marcel Raducanu, Balaci, Iordanescu. Acea echipa superba nu s-a calificat nicaieri. De ce n-am reusi sa eliminam Grecia cu Matel, Dragos Grigore, Hoban si Stancu, din moment ce grecii au devenit campioni europeni practicand un fotbal neconcurat, in zgarcenie si in hidosenie, de nimeni? Palicarii au cucerit Europa fotbalistica la fel cum vor sa iasa din recesiune. Au cersit, au pacalit, s-au tavalit, au tras de timp, au fost odiosi. „Frumusetea va salva (va mantui) lumea”, a spus un personaj al lui Dostoievski. Bine. Dar sa stiti ca nici uratenia n-a omorat fotbalul. Din contra. Cazul Greciei sta marturie. Fotbalistii romani nu trebuie sa joace ca brazilienii — sigur, le lipsesc si mijloacele, nu-i ajuta nici gleznele — pentru a ajunge in Brazilia.