Mircea Cartarescu: „Pentru cine ma iubeste si ma urmeaza: de-aici inainte (maestrii isi permit sa nu puna virgule, n.m.) nicio carte de la RAO!” E dulce foc!
Domnule Cartarescu, cei care va iubesc si va urmeaza sunt niste fanatici care nu va citesc, pentru ca faceti o literatura de atelier. Dar noi, cei care doar va apreciem, fiindca v-am citit si meritati respectul nostru, noi, noi cum trebuie sa procedam? Unui autor timid ca dumneavoastra nu-i sta bine in rol de Capitan literar. Fiind timid, va lipseste orice talent dramatic, asa ca ati depasit liziera melodramaticului si v-ati impotmolit in balariile jenibilului. Scena asta ar fi mers s-o jucati daca ati fi avut detenta histrionica a unui Nichita Stanescu, a unui Zaharia Stancu. A fi cabotin e o arta. Redeschideti cartea „Amintiri deghizate”, a profesorului dumneavoastra Ovid S. Crohmalniceanu, si veti invata de acolo ce inseamna un cabotin de clasa. Zaharia Stancu era presedintele Uniunii Scriitorilor si se certase cu Nicolae Breban, la o sedinta a U.S., la care a participat si Dumitru Ghise, ca reprezentant al C.C. „Zaharia Stancu: Dumneata, tovarase Breban, vrei sa te caci in capul meu. Asta vrei, tovarase Breban. Sa te caci in capul meu. Bine, caca-te in capul meu. Pentru asta v-a trebuit dumneavoastra presedinte. Ca sa va cacati in capul lui. Caca-te, da, caca-te, tovarase Breban!” Crohmalniceanu povesteste ca, dupa ce s-a mai calmat, Stancu a scos o carte si i-a intins-o lui Dumitru Ghise. „E <<Descult>>, in portugheza. Zilele astea a aparut la Lisabona. Da, a aparut la Lisabona. Da, la Lisabona sunt tratat altfel. Nu ca aici. Am sa plec la Lisabona. Am sa spal closetele acolo. Da, am sa spal closetele. Tovarase Ghise, te rog sa comunici Comitetului Central ca cer sa plec la Lisabona. Ma duc sa spal acolo closetele. Asa sa le spui, te rog, tovarasilor. Zaharia Stancu prefera sa spele closetele la Lisabona, decat sa i se cace in cap tovarasul Breban. Si mai am o rugaminte…”. Aici, „Stancu a atins sublimul in materie de teatru”, a spus Marin Preda dupa sedinta. Stancu suferea de o boala ereditara la ochi, il pastea orbirea. Asa ca a speculat situatia. „Mai am o rugaminte. Familia mea… Crutati-o. Nepotul meu, Tudorel…Lasati-l in pace. Dati in mine. Orbul nu vede!”. Fariseu mondial, mondial, talent, talent!
„Amintirile…” lui Crohmalniceanu au fost scoase, in doua editii, la Humanitas. Ce-ar fi sa ma cred si eu Zorro si sa le recomand cititorilor mei (aia doi sau trei) sa nu mai cumpere carti de la Humanitas? Eu am luat chiar si „Dragul meu turnator”, de Liiceanu (da, va inteleg, nici eu nu am o parere buna despre mine!), ba i-am imprumutat-o si colegului Vali Boeru, l-am chinuit si pe el.
Si fiindca imi pasa foarte tare de ordinele Capitanului literar Cartarescu, va recomand cartea „Corina”, de Eugen Mihaescu, scoasa la RAO, chiar la RAO. E povestea adevarata a trei femei trecute prin Europa comunista si capitalista a ulimelor trei sferturi de veac. Destine de femei, din Cartierul Primaverii pana in Sentier, cartierul croitorilor din Paris. Iar personajul Agopian banuiesc ca este Agop Kirmiziyan, gonfalonierul lui Ion Tiriac. Romanul este un rechizitoriu necrutator si entuziasmant scris la adresa comunismului, facut de un artist care a fost anticomunist la timp. Luat de Securitate in anii’ 60, grafician la Time, New York Times si The New Yorker, in anii ’70 – ’80. Anticomunist la timp, Liiceanule, anticomunist la timp, academicianul Mihaescu a fost anticomunist la timp!