Numai prieten n-am fost cu Sechelariu. Din acest motiv n-am scris, in aceste zile, despre moartea lui. Si acum, dupa ce m-am pornit, ma intreb daca nu era mai bine sa ma abtin.
Dar nu le am eu pe-astea cu precautiile. L-am injurat de vreo 100 de ori si de doua ori l-am mahnit, dupa cum mi-au povestit apropiatii sai. Prima data s-a intamplat cand baiatul unui mecanic de la pista lui de karting din Bacau a iesit pe locul intai la un concurs, inaintea lui Sechelariu cel mic. Atunci am facut o paralela deplasata cu Stefan cel Mare. Cand ridica o biserica, voievodul punea de-o intrecere intre arcasi. Potrivit Cronicarilor, o data, o singura data l-a invins un copil de 14 ani, care ar fi trimis sageata mai departe decat Stefan si ar fi fost casapit. Am titrat, cu exaltare, „Omoara-l pe fiul mecanicului, Maria Ta!”. Alta data, am plecat urechile la o istorioara despre tenismanul Sechelariu. Un prieten mi-a zis ca folosea ca baieti de mingi niste batrani. Mi-a iesit un articol efervescent ca personajul. Nu va ascund ca-mi placea folclorul legat de primarul Bacaului, desi nu recunosteam. Toti oamenii au defecte si nebunii. Sechelariu avea si amprenta.
Prima si ultima oara l-am intalnit in iulie 2009, la Olimp. Ca sa scurtezi drumul spre plaja, o iei pe o alee doldora de vegetatie, aflata in dreptul Hotelului Cocor. La cativa metri de gardul vilei lui Ceausescu, am dat nas in nas cu Sechelariu. Gafaia. Urcase scarile dinspre plaja, alaturi de Doru, copilul lui. Eu eram cu Dan Dumitrescu. Am vorbit vreo 5 minute despre fotbal, politica si terasele din Olimp. La despartire, cand ne-am strans mainile, zambea. Nu uitase, dar zambea. Sau tocmai pentru ca nu uitase, zambea. Doresc sa cred ca in acea zi de vara ne-am impacat.