In 1997, am urcat pentru prima data in charterul echipei nationale. Numai grei. Hagi, Gica Popescu, Lacatus. Cand treceau pe culoar, ma simteam coplesit, ma micsorasem in scaun.
Mi-au mai trecut emotiile, de fapt am mai uitat de ele, inainte sa aterizam. Pentru prima data vedeam, prin hublou, inima albastrului mediteranean. Se juca un amical cu Spania, la Palma de Mallorca.
In urma cu o luna si jumatate, am zburat spre San Marino. Ma rog, spre Rimini. Dupa figuri, stiam toate reporteritele, aproape toti cameramanii si maximum 5 jucatori. Ignoranta mea, recunosc. Dar nu ma consider prea vinovat. Incepusem cu un monument ca Hagi si m-am regasit, la 10.000 de metri altitudine, in mijlocul unei crese. Asta-i unul dintre motivele pentru care ma bucur ca va reveni Mutu. A fost si el la Rimini, dar cu masina, ajungand in San Marino doar la antrenamentul oficial. Daca se va acomoda si cu patul tare din cantonament, acceptand ca acolo trebuie sa stea in cele 2-3 nopti de dinaintea meciurilor, va fi in regula. Mai bine singur in pat decat singur in viata, decat caz inchis. Pentru ca nu va exista inca un recurs. Nu va mai putea conta pe ingaduinta lui Piturca si nici nu-l va mai apara nimeni.