Numaratorii de cornere de la „Gazeta Sporturilor” ar trebui sa inrameze articolele unuia Hancu, de la „Kamikaze”.
Andrei Vochin, acest Grigore Sichitiu al gazetariei, n-ar putea sa le scrie nici dupa dictare. Cel mai mult mi-au placut „Doctorul si fratele nostru Socrates” si ala in care le-a demonstrat gutanilor alfotbalizati pe Facebook de ce Messi e sub Di Stefano, Pelle, Cruyff, Maradona si Zidane. Cand juca Di Stefano nu ma nascusem, cand a aparut Zidane incepuse sa ma plictiseasca fotbalul. Ma interesau doar Hagi, leafa si deplasarile in strainatate. Asadar, Maradona, baieti, Maradona! Napoli era o carpa lasata pe sarma, intr-un balcon coscovit. A venit Diego si a facut din carpa camasa cu jabou a Italiei si a Europei. Era singur. Argentina pierduse generatia campioana mondiala din ’78 si razboiul din Malvine. Si daca tot ne-am luat de la niste insule, a venit un pitic dracos, un Napoleon bogat in vicii si lefter de strategii (ii ajungea inspiratia, cand dribla avea mai multa decat o antologie de poezie universala) si a facut din Argentina ’86 o banda de periculosi cu care intai a incantat lumea si pe urma a supus-o. Era singur, ca de obicei era singur. Cu banda, dar singur. Messi este bobita de orez, estimata la pret de diamant, de pe un ceas care nu da limbi. Da pase pentru Messi. Cand ceasul, adica masina de pase a Barcelonei, sta, Messi nu e capabil sa-l intoarca. Maradona dadea ora exacta, stabilea pretul ceasului, iar mai spre seara il purta, il vindea sau il facea cadou. Messi intreaba: „Ba Xavi, ba Iniesta, cat e ceasul?”.