Meciul cu Elvetia e mai greu decat cel cu Franta, din motive de 1-7, in 1967, la Zürich, 1-2, in 1981, la Bucuresti, 1-4, in America ’94. Ne-a iesit bine – bine cu ei o singura data, in 1969, la Lausanne, si am ajuns in Mexico ’70.
Elvetia e tara ceasurilor, tara trenurilor, tara ciocolatei. Dar din punct de vedere cultural, e departe de Franta sau Italia. Nu mai stiu cine a spus ca e ca si cum ai compara ceasul cu cuc (pe care mi se pare ca l-a inventat un neamt, nu un elvetian) cu Renasterea. Totusi, in secolul XX, Elvetia i-a dat pe scriitorii Durrenmatt si Max Frisch, care se iubeau ca Marin Preda si Eugen Barbu sau ca pictorii Pallady si Petrascu. In artele plastice, piscurile se numesc Giacometti, italo-elvetian, si Paul Klee, germano-neamt. De fapt, neamt, ca si Herman Hesse. Elvetienii s-au purtat cu Paul Klee ca romanii cu Brancusi. Citez din Dictionarul Avangardelor (lucrare serioasa, nu almanahul Wikipedia), al lui Dan Grigorescu. „Nascut dintr-un tata german si o mama elvetiana, Klee e aproape intotdeuna mentionat ca fiind elvetian, dar adevarul este ca a fost tot timpul cetatean german si ca a cerut, totusi, cetatenia elvetiana, care nu i-a fost acordata, insa, decat a doua zi dupa moarte”. Dan Grigorescu – om elegant, academician. Elvetienii au fost niste gunoaie cu Paul Klee. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, fascistii s-au apucat sa-l hartuiasca pe Klee. „Esti sau nu evreu?” Nu era. Era Paul Klee si nu dadea socoteala unor dementi. A parasit Germania si a vrut sa se stabileasca in Elvetia mamei sale. La granita, a nimerit peste un vames elvetian la mintea lui Meme Stoica. Cretinul in uniforma l-a intrebat ce meserie are. Klee a zis ca e pictor si i-a aratat o mapa cu grafica si acuarele. Vamesul s-a benoclat si a inceput sa urle: „astea-s picturi? Fiul meu de 4 ani picteaza mai bine ca tine! Tu esti nebun, nu pictor!”. Pana i-au facut elvetienii actele, Paul Klee s-a prapadit. Azi, Elvetia se lauda cu Klee si ii face muzee. Dar a invatat ceva din greseala asta. Isi protejeaza artistii. Printre cei ocrotiti se afla si prozatorul de origine romana Catalin Dorian Florescu. A fost tradus si la noi. Scriitor corect, dar lungist, searbad. Ce face Florescu in 300 de pagini, ar fi rezolvat Tristan Tzara si, mai ales, Arghezi (si ei au biografiile legate de Elvetia) in 3 pagini. Si pe urma le-ar fi rupt. Un bijutier al scrisului taie si arunca mai mult decat publica. Florescu ala scrie, frate, scrie si e plictisitor ca Augustin Buzura si Norman Manea!