Turmele supreme o iau în serios pe Oaia Sandu, la fel cum le-au luat pe Monica și Codruța. Și ați văzut unde am ajuns!
A murit Raquel Welch, acest omagiu adus sculpturii, iar panaramezilor le pasă de Oaia lu’ nea Sandu (tac’su) și a lu’ moș Gică. Moș Gică Soros, plătitor de meserie. Filantrop din speculații.
Michelangelo s-ar fi lăsat de artă, ar fi băgat Carrara în faliment dacă o vedea pe Raquel Welch. Mereu le povestesc prietenilor despre o copertă din Paris Match – 1981 sau 1982. Căutați-o pe net, cred că o găsiți! Raquel Welch pe plajă, poza din profil, cu mâna stângă acoperind (acoperirea spre sugestie, acoperirea – dezvăluire) un bust care celebrează inspirația și generozitatea unui Dumnezeu în zi fastă. Raquel Welch – o cariatidă pe nisip. Raquel Welch era întrebarea „cum să fii bărbat și să nu îți placă femeile?”
A murit Raquel Welch și voi va uitați la Oaia lu’ nea Gică Soros speculantu’, mentorul tovarășilor Brucan și Liiceanu, Patapievici și Marian Ceaușescu. După ce a început anticorupția marinarului Băsescu, n-am mai digerat prosteli ca Piața Victoriei și Colectiv. Dar am fost naiv în două privințe. Mai jos.
1. Războiul de vizavi. L-am înjurat pe Putin. Trei zile. Cel mai mare dușman al României atacase un dușman-component, care ne-a luat teritorii cu aprobarea Moscovei. L-am detestat pe Putin pentru că am fost învățat să îi detest pe ruși. Până când am citit (pe sărite) un reportaj semnat Luțac în „Libertatea”. O baladă dedicată huțulilor sau rutenilor și publicată în țara în care nu ne amendează nimeni dacă facem mișto de olteni, ardeleni și dobrogeni. Am citit la șapte dimineața encomionul grețos din „Libertatea”. La șapte și jumătate mi-am dus copilul la școală. Și am văzut parcarea de la Athenee Palace plină de mașini de peste 80.000 de euro. Cu numere de Ucraina. Trec în fiecare zi pe acolo. Parcarea devenise show-room auto, cu Brabus plus alte de-alea de care nici n-am auzit.
2. Pe 1 decembrie 2021 am înmormântat-o pe mama. La prânz. Se vaccinase în martie și în iulie a lovit-o cancerul. O coincidență, desigur. În aceeași zi aveam programare la a treia doză, la ora 12. Am vrut să mă duc la ora 16, umil, și să bag scuze că am întârziat. Noroc că m-a întrebat nevasta: „tu chiar nu simți nimic?” Și am amânat până la reziliere. Mama a avut grijă de mine și din mormânt.
Și, altfel? Se luptă, mă, oaia lu’ nea Gică Soros? Am uitat ceva, dă-o încolo de oaie! Am dus revista cu Raquel Welch la liceu, prin ’85. Și-a scurs ochii pe copertă și smardoiul-șef din a douașpea. Era ca Piedone în filmul „I se spunea Buldozerul”. Se uita Buldozerul la Raquel Welch și părea că recită din Labiș – „palmele îi erau cupă și clește”.
