1. Mircea Geoană, secretar general al NATO, s-a dat metaforist și a elucubrat, pe un ton sentențios, că „locomotiva va merge tot timpul mai repede decât ultimul vagon.” Vă dați seama ce bine o duceam dacă domnul Geoană ajungea și ministru al Transporturilor? Nea Mircea, dar recunoști că un kilogram de plumb e mai greu decât un kilogram de pufuleți? Cu niște ani în urmă, Geoană a explicat că „Vanghelie n-a avut șansa și norocul să se instruiască la timp”. „Șansa și norocul”, da, „șansa și norocul”. România a avut „ghinion de neșansă” cu Geoană în vârful piramidei statale – ministru de externe, președinte al Senatului, ambasador în SUA, președinte al țării pentru o noapte. 33 de ani de funcții și de protocol, de gargară și de sinecură. Lui Ceaușescu îi plăcea să audă că e cel mai iubit fiu al poporului. Geoană e cel mai răsfățat copil al simulacrului democratic.
2. Macron s-a întâlnit cu „jurnaliștii autiști.” Exact cum am scris. Au și o asociație și am văzut câteva secvențe la ProTV. Ziariștii autiști puneau întrebări mai izbutite decât ziariștii români. Și le alternau frumos, adică după niște „calde” îi puneau gheață pe spinare. „Îți e dor de Manette, bunica ta?” Și imediat boooom: „cum e să te însori cu profesoara ta? Sau: „poți să ne reciți ceva de Verlaine?” Și pe urmă „ai mulți bani?” E inutil să precizez că Macron s-a descurcat la superlativ. Nu-mi place politica lui din primii ani de președinție, dar e deștept. La noi, ziaricii panaramezi s-ar întâlni cu președintele autist.
3. Mare dezbatere pe centurile de socializare. Cine are dreptate – ministrul de Interne Bode sau intelectuala Emilia Șercan? Eu consider că sunt la fel de competenți și l-aș sfătui pe Bode să ceară teza de licență a doamnei Șercan. A dispărut? Extraordinici! România a avut un ministru de interne pe nume V.G. Morțun. A fost primul deputat socialist, a trecut la liberali, nu mă interesează (azi) scandalurile epocii. Important e că, înainte de a ajunge ministru de Interne, Morțun a scos prima ediție a scrierilor lui Eminescu („Proză și versuri”) în 1890. Azi îi avem pe Bode și Șercan.
