Diferenta dintre manifestantii de la Universitate din ’90 si vociferantii de azi e aceea dintre microbistii — ca nu-si spuneau suporteri — de atunci si ultrasi.
Microbistul venea la stadion cu 5 ore inainte de meci, isi facea coif din ziar, isi scotea camasa, vara, si se lasa la maieu cu gaurele, juca table si il tachina (in traducere pentru ultrasi: adica nu-i lua mortii si familia) pe prietenul sau colegul de birou, care tinea cu alta echipa. Era, insa, capabil sa povesteasca entuziasmat despre un mare fotbalist din urma cu 30 de ani, care a purtat tricoul echipei concurente. Nu facea tapaj de fair-play. Accepta realitatea si iubea spectacolul de pe teren. Mucalitii pufosi din tribune stiau mai mult fotbal decat antrenorii de acum.
Ultrasul tine cu Steaua sau cu Dinamo, dar habar n-are cine au fost Marcel Raducanu si Orac, Majearu si Augustin. E dezbracat, iarna, de la brau in sus, ca sa i se vada tatuajele, sta cu spatele la meci si injura. Dar nu injura adversarul. Inca ar fi bine! Injura jandarmii sau firmele de paza, fiindca i-au confiscat petardele, lanturile si celelalte scule indispensabile iubitorului de fotbal care nu a citit nici „Pupaza din tei”, deoarece inaripata n-a intrat pe Facebook.
In 1990, in Piata Universitatii se transmitea mesajul lui Eugen Ionesco si se recita din Eminescu — dar nu poeziile folosite propagandistic in manuale. Azi, langa ultrasi ar trebui sa mai apara un singur personaj, ca sa fie compromisa definitiv Piata Universitatii. E vorba despre Iliescu Ion. Comunistozaurul, insa, are mai mult bun simt decat acesti mineri moderni, asa ca i-ar indrepta spre o alta piata, care-i suna lui bine, si lor rau. Hai, la Piata Muncii, ca acolo e de voi!