Fotbalul nord-irlandez are un rafinament aparte. Aduce aminte de Minerul Cavnic. Adversarii nostri au iesit pe teren cu entuziasmul ortacului care se intoarce din subteran, spunandu-si „lasa, ca intr-o zi o sa ajung io brigadier silvic!”.
Intr-un meci nul – nul – nul, am fost egalii minimi – minimi – minimi ai unor aspiranti la statutul de padurari. Dar ne lamentam ca ne-a lipsit un vrajitor care sa descante mingea. Daca ne-am fi respectat, fundasii nostri centrali, maseurii si Bodescu – Badescu, muza presedintelui Ciurli Burli, ar fi trebuit sa fie mai tehnici ca septarul sau decarul (in sens clasic) Irlandei de Nord. Aceasta echipa nationala a fost comica si pe vremea cand reprezenta ceva. La Mondialul din ’82, Irlanda de Nord era un fel de Cooperativa „Tatal si Fiul”, distribuindu-i in primul „11” pe Norman Whiteside (17 ani neimpliniti!) si portarul Pat Jennings (aproape 40 de ani). Dar trupa de atunci a Irlandei de Nord juca fotbal, dovada ca ne-a si invins, in ’84 la Belfast si in ’85 pe batranul „23”, in timp ce brigadierii silvici de azi fac miscare intr-un program al UEFA.
Cum ne vom descurca la anul, in Franta, mi-e lene sa ma gandesc, acum. Altceva imi vine in minte. Noi nu suntem Germania sau Spania, ca sa fie calificarea o formalitate. Pentru noi, calificarile sunt sarbatori. Cred ca n-ati uitat cum ne-am bucurat in urma cu 8 ani, dupa ce am invins Olanda. Acum suntem cu bagajele facute pentru Franta, noi si ungurii dominam Grupa Chinuitilor, dar nu exulta nimeni. Echipa nationala concureaza in amatorism si paloare conducerea FRF. Locul „tricolorilor” lui Hagi a fost luat de niste fotbalagii. Cand joci in echipa nationala, trebuie sa te locuiasca pofte de dictator si emotii de ginere. Baietasii din Generatia obosita si trendy erau preocupati, la Belfast, de un singur lucru: cum le sta barba de cinq jours, noua moda in oras. Inchei cu Iordanescu. Nu poate sa bata pe nimeni fara Hagi sau Gabriel Oprea.