În 2014 am citit „Dora Bruder”, o cărțulie (o sută și ceva de pagini, scoasă la RAO) a francezului Patrick Modiano, laureatul premiului Nobel din acel an. Prozatorul era foarte cunoscut doar în Franța. În „Dora Bruder”, ca în toate cărțile lui, personajul principal este Parisul. Modiano este un scriitor bun care și-a ratat vocația de excelent agent imobiliar. El descrie Parisul, dar nu o face ca un artist, ci ca un poștaș pasionat. Dă adrese exacte, numărul de apartamente al clădirilor, câți metri pătrați au terenurile, povestește ce instituții au funcționat pe strada cutare în ultimii 40 de ani.
Dacă Modiano e un bun cadastrist al Parisului, eu aș putea să ajung un cadastrist bunicel pentru Comarnic, dacă m-aș mai încăpățâna să ajung în week-end la Sinaia sau la Poiana Brașov, traversând Comarnicul în 30 sau chiar 45 de minute. Am vrut să plec vineri la Sinaia, dar mi-am adus aminte că n-am de ce să-mi iau șevaletul, ca să pictez Comarnicul din mașină, fiindcă m-a învins concurența dinainte de a mă naște – mai în spate e Câmpina și lui N. Grigorescu i s-a zis „maestrul de la Câmpina”. În turismul românesc, Comarnic e granița dintre granițe. La fel e și Valea Oltului.
Așa că m-am dus să văd cum e la Veliko Tarnovo. E mult, mult, mult sub Brașov sau Sinaia, e și sub Sighișoara pe partea medievală, e sub Călimănești pe balneo, e și sub Câmpulung Muscel.
Totuși, n-a fost rău la și spre Veliko. Dar prin antiteză. Un prieten a făcut vineri opt ore până la Sighișoara, eu doar trei până Veliko.180 de kilometri care demonstrează că România are un destin suprarealist. Șoseaua noastră până la Giurgiu e de 87 de ori mai bună, mai lată, mai sigură decât ce găsești de la Ruse încolo. După ce treci de vamă, începe o acrobație rutieră ca pe Lehliu – Fetești înainte să se facă Autostrada Soarelui. O singură bandă pe sens, multe curbe, asfaltul e spart, micile localități de pe șoseaua spre Grecia arată mai rău decât satele dobrogene care nu sunt la drumul național, stai câte șapte kilometri blocat în fundul unui tir, e jale, e ca în anii ’90 la noi. Dar culmea e că acei 120 de kilometri prin Bulgaria îi faci mai repede decât cei 60 de la Giurgiu până în centrul Bucureștiului.
În Veliko găsești ce ascundem noi. Orășelul de un pitoresc abrupt are o arhitectură tradițională mai bine conservată, mai puțin beton, fațade de lemn, accent pe etnografie. Dar nu asta îi atrage neapărat pe români – și sunt pline străzile de români – ci prețurile cu 35 – 40 la sută mai cuminți decât acasă. În multe locuri poți să achiți și în lei, însă pierzi la conversie. Cazările la hoteluri sunt mai subțiri material, porțiile de mâncare de două ori mai mari. O notă de plată de 300 de lei într-o cârciumă bună din Veliko te duce la 500 de lei într-un restaurant de același nivel de la noi. Ne depășesc și la vânzarea în magazine, deși au numai turcisme de bazar, iar oamenii din spatele tejghelelor te întâmpină colțuros. Da, comercianții lor sunt mai mitocani decât ai noștri dacă le adresezi de la două întrebări în sus.
Toată vara am vorbit despre prăbușirea stațiunii Mamaia. Cu turismul din celelalte trei anotimpuri ne-o luăm și mai rău de mulți ani încoace. Concurența din turism nici nu trebuie să-și mai prezinte calitățile. Ne bate și cu defectele.
