“Un ziarist refugiat din Cernăuți, Marin Gherman, descrie cum, din dușmanul <<Ucrainei>>, România a devenit prieten”, am citat din “Libertatea”. “Ziaristul ucrainean de origine română s-a refugiat în România, iar astăzi el publică o analiză despre relația dintre Ucraina și România.”
Citez în continuare. “Timp de decenii, România a fost considerată de o mare parte dintre ucraineni un dușman, un stat cu pretenții teritoriale, mulți fiind și astăzi reticenți față de pretențiile Bucureștiului.” “Onest vorbind, nici acum România nu se află pe primele locuri pe lista ucrainenilor față de vecini cu lideri tradiționali ca SUA, Polonia și Lituania.”
Un mare scriitor amintea despre URSS și “reflexul stepelor fără hotar”. Doar în felul ăsta Ucraina poate fi vecină cu SUA. Dar mergem mai departe. “Până în 2014, România era inclusă în manualele de instruire a militarilor ucraineni ca un posibil agresor.” “În plus, în perioada sovietică, dar și după destrămarea URSS, se scria în manuale despre Marea Unire din 1918 ca despre un act de ocupație a Bucovinei de către România. Chiar și Zelenski a amintit acest lucru într-o declarație de acum doi ani, reluată masiv în acea perioadă. Bucureștiul era prezentat ca un aliat al lui Adolf Hitler în Al Doilea Război Mondial, despre trecutul care ne dezbină și nicidecum despre cel care ne unește.” “Exercițiile militare de teama României au durat până acum opt ani.” “Au existat și încă mai sunt multe dosare problemă. Problema drepturilor minorității românești din Ucraina, diferendele teritoriale moștenite de la URSS, procesul de la Haga privind Insula Șerpilor, problema Canalului Bîstroe.”
Și tot așa. Textul e mai lung. Dar la câte probleme a expus acest ziarist corect de la Cernăuți, am și eu una. Dacă un ziarist bucureștean, craiovean sau clujean ar susține ce a susținut domnul Gherman, folosind aceiași termeni – despre acel ziarist s-ar spune că e “plătit de ruși”, că e “conspiraționist” și tot așa.
Pe timp de război și de pandemie, doar anumiți ziariști au voie să spună adevărul. Ceilalți bârfesc seara și dimineața publică altceva. E exact ca într-o poveste cu Hrușciov și Sartre. Șeful URSS și marele scriitor francez erau la Pitsunda, o stațiune de la Marea Neagră. După câteva sticle și zeci de pahare, Hrușciov i-a zis lui Sartre “credeți că la noi nu există libertatea cuvântului? Ia stați să-l chem io pe poetul cutare!” Spre rușinea mea am uitat numele poetului. Și a venit poetul. Hrușciov i-a cerut “ia recită tu poemul ăla minunat al tău!” “Care poem?” “Poemul ăla pe care nu te las io deocamdată să-l publici!”