„Fara noi (jucatorii unguri, secui sau ce nomazi or mai fi — n.m.), Romania e ciuca batailor”, a nechezat Tihamer Becze, liderul valoric al hocheistilor din nationala Romaniei.
Legaturile mele cu hocheiul sunt vagi si in numar de trei. 1. In anii ’90, Octavian Olariu, cel mai important sculptor roman de la George Apostu incoace (nu-i asa cunoscut la noi, dar la Montreal e o vedeta culturala, fiind inclus si in Cartea Recordurilor, pentru cea mai mare monoxila din lume), mi-a povestit despre viata trista a unui urias hocheist rus, Mogilnii, in Canada. M-a impresionat si am scris. 2. Un foarte bun prieten stabilit in Elvetia, Nelu Ionescu, si-a dat fiul la un club din Berna si imi spune mereu, entuziasmat, cat de bine e organizat acest sport acolo — 17.000 de spectatori la un meci de seniori! 3. La inceputul anilor ’80, televiziunea noastra transmitea turneul Izvestia (ziar din Moscova), la care participau URSS, Cehoslovacia, Finlanda si Suedia. Atunci am avut rabdare, pentru ultima data, sa urmaresc integral o partida.
Fiind neindemanatic, imi pasa de hochei la fel ca de tenis, baschet si maturat. Daca prezenta masiva a secuilor revendicativi in „nationala” e conditia ca noi sa existam in hochei, atunci nu ma intreseaza daca vom renunta la acest sport. Recunosc ca seghe-meghe Becze mai are si dreptate. Puturosi cum suntem, noi nu o sa construim patinoare, iar in Harghita si Covasna copiii freaca pucul pe gheata cum batem noi mingea de fotbal in fata blocului.
Suntem dependenti de paprikasii pe patine? Ne ameninta? Atunci pa, la revedere, imnul nu se imprumuta!