Saptamana trecuta n-am simtit nicio chemare sa scriu despre Cruyff, pentru ca nu s-a scris despre Cruyff, ci despre moartea lui Cruyff. Subiectul Cruyff a ingropat creatorul Cruyff. In afara de asta, m-au enervat si cretinismele din categoria „vaaaaai, Cruyff fuma 80 de tigari pe zi, viciul i-a adus sfarsitul!”, de parca moartea unui idol era tocmai buna sa justifice legea antifumat a deputatei pesediste Aurica Aprozar. Scuze, dar presa pedagogica nu practic!
In fine, am o amintire care contine ceva din Cruyff. A avut loc la Mamaia, la un restaurant de pe malul marii, in urma cu aproape 4 ani. Era botezul fiicei mele. M-a onorat cu prezenta si Hagi. Invitatii, mai ales tinerii si copiii, doreau sa se fotografieze, normal, cu omul care a blazonat fotbalul romanesc. Mi-era jena sa-l tot deranjez — „Gica, fa o poza si cu el!”. In prima ora, s-a ridicat de vreo 30 de ori. L-am rugat sa nu se supere, „fiindca pe oameni ii emotioneaza prezenta ta, vor sa aiba o amintire cu tine!”. Foarte senin, Hagi a povestit o intamplare. „Cum sa ma supar? Jucam la Barcelona. Nu-mi iesise un meci, un antrenament, nu mai stiu. Un suporter m-a rugat sa-i dau un autograf. Eram prins cu ale mele, nervos si am trecut pe langa bietul om. Cruyff a vazut scena si m-a luat deoparte. «Gica, omul acela ar fi fost mandru sa-si lumineze saracia cu semnatura ta! Ai ranit un om care te iubeste!». Atunci am inteles cat de mult reprezinta suporterii. N-am mai gresit fata de ei niciodata”. Asta inseamna civilizatia Barcelona, institutia Cruyff, institutia Hagi si fotbalul transformat in terapie sociala.
P.S. Intr-o tara de nebuni agresivi, in care esti apreciat doar daca faci rau si zici „nu se poate”, merita macar cateva vorbe de bine gestul primarului R. Sava. Omul a redeschis Stadionul National. Adica a riscat pentru fotbal, a ajutat fotbalul intr-un moment in care presa salbatica si societatea inraita vor sa distruga fotbalul si sa-i vada arestati pe conducatorii echipelor de fotbal.