Amurgul din Santorini se impiedica, e vamuit de mustatile lor zdravene ca niste parame. Puteau sa fie doi corsari in Marea Egee. Au priviri in care s-a descarcat toata enciclopedia marina si sunt singuri pe Atlas. Doar ei doi, inconjurati de intinderi azurii, pe o stanca vulcanica. S-au nascut in Santorini si au incremenit acolo.
Turistii trec pe langa ei — vant si efemeride sacaind permanenta. Ianis si Iorgos joaca table. Bat zarurile de azi pana ieri, din sezonul asta si pana la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Atunci s-au nascut, pe vremea cand sovieticii peteau Grecia si Romania, nestiind pe care s-o inghesuie intre faldurile Cortinei de Fier. Ianis a fost o singura data in viata lui la Atena. Iorgos n-a parasit niciodata Oia, orasul de basm si ispita al insulei, unde nemtii si japonezii se bulucesc sa filmeze cel mai frumos apus din lume. Daca un pictor ar pune pe panza amurgul din Oia, ar fi considerat kitschoman. Violetul insangereaza curcubeul, albastrul verzui al marii inghite vinetiul muribund al soarelui, delirul cromatic cotropeste retina. Ianis si Iorgos nu vad asta. Sunt cu ochii in cutiuta lor de lemn si ii ignora pe vilegiaturisti. Santorini ar merita sa fie omagiata, dar e cotrobaita. Tablele sunt carapacea in care se ascund Ianis si Iorgos. Am fost la Oia intr-o marti si intr-o vineri. I-am gasit tot acolo, sub streasina unei skafta (casa facuta in perete de lava) aflate in capatul unei stradele inguste, in panta, total inaccesibila romancei si rusoaicei pe tocuri. „Tablagiii astia purii sunt aici zilnic?”, am intrebat-o pe patroana-vanzatoarea-sefa unei pravalii de coloniale si suveniruri. Ca sa-i intru in gratii, am cumparat un magnet de pus pe frigider, cu o biserica alb-albastra din Oia. Numai shopping de magneti nu facusem pana acum! Grecoaica a zambit generos. „Cartusiera ei de dinti” (cum scria Eugen Barbu, in „Ianus”) parea salba de insule a Greciei. „De Ianis si Iorgos intrebi? Eu am magazinul de treizeci de ani. N-au lipsit in nici o dupa-amiaza, joaca table si de Paste!”. Am ras si eu, cu pofta. Chiar ii iubeam pe cei doi batranei. Ianis si Iorgos sunt dincolo de conjuncturile politice, sfideaza convulsiile din UE, au transformat plictiseala in arta, au facut din blazare blazon.