Am noutăți din cultura română. Sâmbătă am fost la librăria “Humanitas” de pe Magheru și am luat o carte. După ce am plătit, mi s-a pus în pungă și “volumul aniversar <<Povestea Insulei Humanitas>>, de Gabriel Liiceanu, oferit celor care cumpără orice carte Humanitas din orice librărie Humanitas.”
Am început cititul cu neașteptatul cadou. Un deliciu. Un autor i-a lăsat lui Liiceanu un manuscris și un crap de opt kile. Manuscrisul – pe birou, crapul – “pe pervazul ferestrei, ca să stea la rece, până plecați.” Corect mi s-ar fi părut să stea crapul pe birou și capodopera pe pervaz. Liiceanu cel anticorupt urăște “cutumele levantului comunist” și a refuzat și crapul, și manuscrisul. Îl înțeleg. Saramura filozofică o prepară după rețete proprii.
Dar aventura zoologică merge mai departe. Omul e imens. L-au citit și șobolanii. “În vitrină am așezat cărțile într-o dezordine voită, presărate printre știuleți de porumb aurii. (…) Ideea mi s-a părut extrem de originală, deși, în afară de cromatica tandră, nu cred că avea vreo semnificație.” Aici are dreptate. Dar să vedeți ce s-a întâmplat a doua zi. “Superbele boabe aurii de porumb dispăruseră ca prin farmec și în locul știuleților viguroși apăruseră, despuiați și precari, câțiva coceni știrbi. (…) Din subsol urcaseră peste noapte, trăgând un ospăț pe cinste, șobolanii impozantului bloc interbelic.” Cocenii despuiați și precari te îndeamnă să faci analogii ireverențioase cu memorialiștii vizitați de senectute.
În carte, Gabriel Liiceanu susține că a luptat mereu pentru “o societate de caracter.” Așa că îi descrie cu tandrețea lui Vadim pe tatăl lui Petre Roman (Liiceanu n-ar fi luat editura dacă nu era Andrei Pleșu în Guvernul Roman), pe secretara moștenită de la comuniști și pe “șoferul de la garajul fostului Comitet Central, masiv, fălcos și cu ceafa revărsată peste gulerul cămășii.” Bine le-a făcut, așa meritau! Mai ales că pe 14 iunie 1990, când au venit minerii să-l frăgezească, secretara l-a salvat pe Liiceanu, “traversând pe dedesubt tot frontul Casei Scânteii. Am ajuns în holul de la Agerpres și, de cum am ieșit afară, am dat peste mașina trasă la scară. Secretara mi-a deschis ușa din spate, spunându-i șoferului să mă ducă direct acasă. <<Vă sun să văd dacă ați ajuns cu bine.>>” Liiceanu are tot dreptul să fie nerecunoscător. Minerii trebuie să le fie recunoscători secretarei și șoferului. Vă dați seama ce serii bărbie – splină – ficat le dădea Liiceanu? Îi ținea numai în aer, ca pe fumul de țigară. “Nu-i las, mă, nu-i las, sunt periculos rău, mi-am făcut și nunceag din creioanele de la Noica!”
Încă una și pe mâine! “Penuria moștenită de hârtie igienică a făcut ca, în primii ani postrevoluționari, proviziile făcute pentru toaletele editurii să se dovedească neîndestulătoare. Mai tot timpul suporturile de hârtie igienică erau goale, fiindcă angajații plecau cu sulurile acasă. Într-o bună zi, AM FOST TRAVERSAT DE O IDEE DE GENIU: ce-ar fi ca stocurile nevandabile din tirajele supraevaluate să fie trimise spre a fi topite la fabrica de hârtie de la Bușteni și, de acolo, să primim la schimb prețioasele suluri de hârtie igienică.” Le-a zis-o și angajaților în ședință: “Nu puteți dumneavostră lua acasă hârtie igienică câtă pot eu să comand!” De la Cicero încoace nu s-a mai rostit așa ceva. Iar cacofonia “igienică câtă” stă în corpul frazei ca un diamant propulsat în montură după ce a fost brăzdat de scalpelul lui Cellini. Îi rog pe redactorii Humanitas să nu “sperie”, în ediția a doua a cărții, bijuteria “igienică câtă”.