Generația cu mască și declinul unui oraș industrializat

Multe povești izbutite au avut în față cuvântul „generație”. La prima foiletare a memoriei, îmi vin în minte Generația Criterion (Eliade, Cioran), Generația ’60 (în literatură), Generația de Aur (în fotbal), Generația Decrețeilor sau Generația cu cheia de gât.

Acum avem Generația cu mască. Copiii ăștia nu sunt capabili să se abată cu doi centimetri de la clișeele învățate în Piața Victoriei, dar au un tupeu de zici că îi cheamă pe toți Nadia Comăneci. Nadia e din Onești. Care au fost marile ei șanse? Talentul și faptul că a plecat din Onești. Cam la fel e și cu ăștia mici. Micuții nu prea au niciun talent, dar șansa lor e să iasă din rândurile Generației cu mască.

Onești a fost o așezare importantă. Pe vremea lui Ceaușescu, Onești s-a numit Gh. Gheorghiu-Dej. În anii ’60, la Rafo Onești au venit, în vizită de lucru, Gheorghiu -Dej, Hrușciov și Andropov (pe atunci  securist în delegația lui Hrușciov). Vă dați seama, tovarășul numărul unu din România, președintele în exercițiu al URSS (Hrușciov) și viitorul președinte al URSS (Andropov) la Onești, în același timp! Hrușciov și-a luat cu el și ginerele, pe Alexei Adjubei, redactor-șef al ziarului Izvestia. Pravda era „Scânteia” sovietică, iar Izvestia – „România Liberă.” Presa avea ceva valoare pentru sovietici, din moment ce Hrușciov și-a măritat fata cu un ziarist. Scriitorul Petru Popescu și ziaristul Mihai Matei n-au fost prea agreați de mama Zoiei Ceaușescu. În urmă cu vreo zece ani, Petru Popescu a vrut să-l cunoască pe Serghei Mizil. Serghei m-a luat și pe mine. Credeam că discuția va dura maximum o oră. Am vorbit vreo trei ore, o să vă povestesc cu altă ocazie.

La Onești s-a trăit bine până prin 2005, adică până la a paișpea sau la a nouășpea privatizare. Am fost și eu de două ori, în ’98 și ’99. În Onești erau cele mai frumoase femei din România – cred că acum sunt toate prin Italia. Pretextul de a ajunge acolo a fost fotbalul. Președintele clubului local era unul Puiu, un pitic cu surplus de bronz și ghiuluri din Libia, unde lucrase ca petrolist, pe vremea lui Ceaușescu. Puiu era un excelent amfitrion. Bagăbontul bătrân găsise o scurgere de la RAFO și se distra toată lumea. Echipa a ajuns și în Divizia A, dar vedeta de la F.C. Onești era câinele lui Puiu, care avea cușcă lângă teren și toți ziaricii scriau despre el. Am uitat cum îl alintau numărătorii de cornere pe tovarășul câine. Probabil că „Dumneavostră”. Dar țin minte că era cât un urs.

După 2005, s-a cam tăiat conducta de la RAFO și au început procesele. Mulți patroni de acolo chiar meritau să facă pușcărie, fiindcă au distrus, împreună cu rușii, o rafinărie care le-a plăcut și lui Hrușciov, și lui Andropov. Iar Puiu a murit în sărăcie, în 2011. Am fost de față, în 2009, când ziaristul Horațiu Sima i-a trimis lui Puiu, de la Poșta din Casa Scânteii, 100 de lei. Cam așa, cam ca Puiu, s-a prăbușit tot orașul. Mulți muncitori de la RAFO încă mai caută (uneori găsesc) de lucru în străinătate. Sunt toți săriți de 50 de ani și povestesc, în fața birourilor de recrutare, „eee, domnișoară noi avem școala RAFO!” Ei zic, ei aud.

Dacă Ion Vinea povestea despre „turcii cu ochi albaștri din Sulina”, stabiliți acolo când orașul era porto – franco, despre unii muncitorii de la RAFO se poate zice că sunt niște oameni slabi cu burți. Scheletici cu niște pungi de carne pornind din buric. Și burțile alea nu sunt de la mâncare. Dacă nu-și va adulmeca bine drumul, la fel va ajunge și Generația cu mască. Copiii beznei neoproletare își imaginează că viitorul le stă în față. După cum se poartă, viitorul le atârnă în față.