Ne luăm de festivalurile de muzicoase și zicem că sunt proști adolescenții care fac drăcii pe acolo. Normal că sunt proști. Fiindcă noi eram și mai proști. Și nu era vina noastră, ci a profesorilor de muzică inerți, care slugăreau programa școlară. Vă rog să vă aduceți aminte cum eram puși să ”batem măsura” la ora de muzică. Doi pe patru, trei pe patru, bălăngăneam mâna de sus în jos și de la dreapta la stânga într-un exercițiu fără sens, o castrare intelectuală.
Cu un profesor deștept, ora de muzică poate fi la fel de instructivă ca ora de istorie sau de literatură. La primele două-trei întâlniri cu elevii ar trebui sa facă selecția. Să spunem că are clasele a cincea A, B și C. Dintre toți copiii ăia, unul s-ar putea să facă performanță în muzică. Pe voce sau la instrument. Și atunci trebuie chemați părinții și sfătuiți să-i cultive aptitudinile la o instituție de profil. În fiecare clasă sunt încă trei-patru fetițe și doi băieți cu ureche muzicală și voci calde. Pe ăia îi bagi în corul școlii. Iar celorlalți copii le predai istoria muzicii. Viața marilor compozitori, când au apărut instrumentele, din ce sunt făcute. Ceea ce scriu aici e valabil și pentru ora de desen. Muzica e pusă la dexterități, alături de sport și desen, dar un profesor excepțional de muzică poate înzestra un copil cu mai multă cultură decât reușește un profesor bunicel de română. Gândiți-vă ce s-ar putea scoate, de pildă, din subiectul ”Muzica în politică.” Adică războaie și marșuri, imnuri folosite propagandistic de dictatori, muzica la curțile europene, refrene interzise. Pe urmă vii în prezent. La rock și la manele. La versuri licențioase. La piese care te duc spre vicii și gesturi nesăbuite, ca să nu zic fatale.
Ca profesor, te ajută și tehnica, pentru a nu prezenta stufos. Cu un simplu smartphone poți să îți faci ora frumoasă și să perii ideile încâlcite ale elevilor. Să le spui cum și de ce să asculte ce ascultă. Nu să ”bată măsura”, adică să dea din mâna ca polițiștii de circulație. Și pe urmă venim noi și le contestăm gusturile. Care gusturi, dacă ei nu știu despre ce e vorba? Dacă le ceri ”să bată măsura”, vor fi ca soldatul sovietic (caz real), venit din fundul Asiei, după 23 august 1944, care s-a dus la cinema într-un oraș din Ardeal. Era un film cu cowboys și, văzând el că eroul principal se află în dificultate, s-a enervat, a pus mâna pe mitralieră, a tras o rafală în ecran și s-a terminat filmul. Întâmplarea e descrisă de Titus Popovici în cartea ”Disciplina dezordinii”.
Singurele progrese s-au făcut în școlile de muzică, unde copiii de lăutari învață pe note. Fac și sport. Dacă sunt firavi, tăticul îi dă la vioară și la fotbal. Dacă sunt grași, la acordeon și box. Tăticul ăsta de care râd eu ca fraierul e un analfabet care a fost expus riscurilor. Avea mereu câte o vioară de rezervă, fiindcă pe cea bună i-o spărgea în cap câte un chefliu. Iar fiul lui învață Istoria muzicii. E mare lucru.
Am una bună de la ora de Istorie a muzicii. Profesoara l-a întrebat pe Gigel, fiu de țambalagiu, în ce an a murit Beethoven. Impresionat de întrebare, Gigel a transpirat brusc. I se topise lanțul de aur de atâta emoție. Cu lacrimi în ochi, a răspuns cu exactitate: ”Doamnă, pentru mine Beethoven nu va muri niciodată!”