Comme d’habitude, epustuflantul meu coleg de birou Tache a propulsat o dezvaluire talentoasa. Marian Iancu este fruntas pe ramura colaborarii cu Statul.
Elefantul epic si-a luat doar 14 ani, dar se spovedeste, regreta, ajuta patria, contribuie la propasirea ei. Eu nu sunt din categoria ziaricilor care urla „la puscarie, hotule!”. Cred ca este pentru prima data cand ironizez un om aflat in casa suferintei. Il si inteleg de ce toarna. La puscarie exista doar azi si, poate, maine. Conceptul „saptamana viitoare sau la anul” nu s-a descoperit. Pentru un minim avantaj, pentru un pat mai bun, pentru o vizita sau un pachet in plus — torni, e omeneste. Eroi sunt doar Coposu, Petre Tutea si li se adauga impetuosii care infiereaza pe net, fara sa-si dea numele.
Asadar, Marian Iancu toarna. Am cunoscut aceasta stropitoare preaplina. Defecte: unsuros, imbarligator. Calitati: inteligent — are o inteligenta speculativa, nicidecum creatoare — pervers, periculos. „Perversitatea e o calitate, nesimtitule?” Azi, perversitatea inseamna mai mult decat o calitate. In primul rand, e un scut. Daca esti jigodie, o folosesti si ca arma. In fotbal, elefantul epic a mituit tot, aproape tot. Antrenori, presedinti de club, primari, arbitri, ziaristi. Ca sa fortez o gluma, cred ca doar eu si Mircea Sandu am stiut sa-l evitam. Dar am conversat cu el. Vrajea bine. Avea atatia bani pentru ca a muncit, a pornit de jos, respecta oamenii si are placeri simple. Asa prostesc lumea toti clientii Statului. Cand l-am intrebat despre ceasul de 70.000 de euro pe care-l etala, mi-a zis ca l-a primit cadou de la un asociat, de ziua lui, pentru ca ei obisnuiesc sa-si faca surprize. Dragut, nu? E gingas elefantul epic.