S-ar fi găsit dovezi că Roxana Wring a colaborat cu Securitatea, iar doamna a demisionat din USR. Așa că le-am dedicat useriștilor o epigramă. Au intrat în ring,/ cu bătăi de gong,/ nu e doar un Wring/ în partidul Wrong. Doamna Wring, stați liniștită! Întrebați-i pe foștii dumneavoastră colegi dacă unii dintre părinții lor au procedat ca dumneavoastră.
Useriștii sunt amuzanți și din alte motive. Liderii lor au avut afaceri cu Statul, dar ne plictisesc cu anticorupția mai ceva că Frau Merkel cu migranții. Cred, însă, că Angela îi iubește pe refugiați mai puțin decât Freda și Barna pe procurori. Iar useriști de rang doi sau trei se bat pentru funcții cu denumiri pompoase, salarii mari, responsabilități vagi, dar desconsideră sau chiar urăsc politica.
Dacă urăști politica înseamnă că urăști și istoria, urăști și lupta de idei, îți urăști și limba maternă. Popoarele care au dat limbi de circulație internațională au fost bune și la război, și la politică. Noi am avut doar demagogi, care au țipat împotriva hoților de la Putere și apoi s-au îmbogățit de zece ori, de o sută de ori mai mult decât cei pe care îi făceau hoți. Revoluția din 1989 ce a fost? Un război fals cu morți adevărați, de pe urma căruia s-au pricopsit războinicii falși, în timp ce războinicii adevărați au murit.
Eu mi-am dorit să cadă guvernul Dăncilă. Pentru că România e o țară haioasă, care nu trăiește nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor, ci în provizorat. „Ce poate fi mai provizoriu decât definitivul?”, se întreba Arghezi. Orice schimbare de guvern aduce reorientarea oamenilor de afaceri (care nu sunt proști să lucreze împotriva propriilor interese) și schimbarea cururilor pe care trebuie să le pupe funcționarii eternizati în ministere, în consilii județene și în primarii, cei mai mulți dintre aceștia socotind că au avut prea puține avantaje. Ei fac parte din „clientela politică ambulantă”, așa cum a scris Liviu Rebreanu, în „Gorila”.
Dulci, dar dulci foc mi s-au părut și ziaricii care s-au mirat că „unii parlamentari au semnat moțiunea și pe urmă s-au lăsat convinși să n-o voteze.” Cum au putut să facă asta? La fel cum mulți ziariști, inclusiv ziariști mari, „nu văd o contradicție între a critica violent partidele și a se ridică prin ele.” Am citat iarăși din „Gorila” lui Rebreanu, o carte, apărută în 1938, despre politică și presa noastră. Personajul principal, gazetarul Toma Pahonțu, e unul adunativ, dar cele mai multe potriveli le are cu Pamfil Șeicaru. Rebreanu și Șeicaru au fost dușmani de cursă lungă. Și s-au împăcat, normal.