Chiar dacă respectul e o condiţie a iubirii, eu cred că bogătaşii români iubesc banul fără a-l respecta ca milionarii altor popoare. Respectul cere învechire nobilă. Averile de la noi sunt proaspete şi, adesea, ironice cu cei care le deţin. O cugetare de cafenea sună „io fac banu’, nu banu’ mă face pe mine!”. În România nu prea e aşa. Destui miliardari nu ştiu nici ei cum au pus-o, iar pe alţii succesul financiar îi modifică şi chiar îi distruge. De prin 2000 încoace, ne-am obişnuit cu topuri ale opulenţei.
Apreciez strădania jurnaliştilor, dar rezultatele au foarte mult cântec, dezmăţ, fantezie şi atrag ostilitatea omului simplu faţă de cel realizat. Şi asta nu-i bine, pentru că nu toţi s-au scos furând. N-ar trebui evidenţiată bogăţia, ci performanţa. Ţările puternice s-au dezvoltat prin capitalişti, autohtoni, aşa că ar merita premiaţi oamenii care au făcut producţie. Câţi industriaşi autentici are România? Şi cum poţi vorbi despre miliardari într-o ţară care şi-a înstrăinat resursele, în contracte figurând, uneori, clauze de confidenţialitate? De când ceva public devine secret? Şi ce mediu de afaceri este acela în care unul are 100 de badigarzi şi 50 de angajaţi? Ne aflăm în faţa unei bogăţii strâmbe, judecate şi mai strâmb. Majoritatea ziariştilor, de pildă, înfierează capitaliştii români, dar nu se supără când ridică salarii capitaliste. Normal. Dă bine în ochii populaţiei să-i înjuri pe exploatatori şi să te bucuri când îi vezi la DNA. Eu aştept ziua în care DNA va invita la şuete şi reprezentanţi ai multinaţionalelor.
