DDB (Doar Dinamo București) este un fenomen care nu poate fi ignorat. 14.000 de suporteri dau respirație unui simbol și o clipire de răsărit unui apus. DDB reprezintă o iradiere unică în lume, așa cum este și Dinamo, care cred că a fost, în secolul trecut, clubul cu cei mai mulți campioni olimpici și mondiali. Da, cei mai mulți de pe mapamond, nu de pe tarlaua noastră.
Voi fi sincer, trebuie să fiu sincer când scriu despre Dinamo, adică despre o parte din copilăria mea. Eu sunt un dinamovist convertit și, înainte de a mă înjură, trebuie să mă apreciați fiindcă am recunoscut fără să mă pună cineva. Puteam să susțin că sunt dinamovist dinainte să se nască bunicul și nu aveați cum să mă verificați. Eram copil, țineam cu Steaua, iar fotbalistul meu preferat se numea Marcel Răducanu. În ierarhia mea (subiectivă, insist, subiectivă!), Marcel Răducanu e sub Hagi, Dumitrache, Belodedici și Mutu, dar peste Balaci și Dobrin. Tata m-a văzut că fierb pentru fotbal, era prieten cu Fănuș Neagu și l-a rugat pe nea Fane să îi spună lui Cornel Dinu să mă dea la Dinamo. Dinu încă juca. La o săptămână sau două după meciul cu Inter Milano, Dinu m-a dus la grupa lui Piți Varga. Nu aveam nicio treabă cu fotbalul, eu îmi dau cu stângul în dreptul și când merg pe stradă („dragă, ai picioarele făcute pe țambal!” – Cornel Dinu), dar am împărțit, vreo doi ani, vestiarul cu Lupescu, Răducioiu, Țene, Virgil Mitici, Sorin Ștefan, George Bănică. Dacă nu mă credeți, îi puteți întreba. Am înțeles destul de greu – repet, după doi ani – că sunt în plus. Când iubești, perseverezi în prostie. Dinu și copiii, valoroșii copii ai lui Piți Varga m-au făcut dinamovist. Dinamo mi-a dat spiritul de batailleur. Iar Piți Varga a fost cel mai bun profesor al meu.
Am suferit – eram mic, acum nu mi-ar păsa – în tribună și la meciul cu Liverpool, și la meciul cu Bordeaux, și la meciul cu Sampdoria, și la meciul cu Anderlecht. Scriu despre calificări pierdute, fiindcă la victoriile cu Hamburg, Inter și Panathinaikos era ușor să aplauzi. Așa că lecții de dinamovism nu primesc decât de la marii fotbaliști din anii ’70 – ’80.
Lumea mă întreabă de ce nu mă înscriu în DDB. Nu mă mai entuziasmează fotbalul de la vârsta de 20 de ani, însă prețul nostalgiei poate că l-aș plăti. Fenomenul DDB este absolut captivant. DDB atrage și admirația adversarilor. Dar – inevitabilul „dar” – 14.000 de cotizanți nu înseamnă acționariat, ci sindicat, ca să nu spun proletariat. Știu, știu, știu că Barcelona și Real Madrid au socios, dar acei suporteri sunt mândri că se află „și ei pe acolo”. Adică nu au revendicări. La Dinamo, 14.000 de oameni cer socoteală și îi crispează și pe niște eventuali acționari puternici (mă refer la milionari), și pe fotbaliști.
Pe vremuri, mai rasuflau în presă informații din vestiar. Azi, presa și-a pierdut forța de altădată, dar Dinamo nu are secrete, pentru că fotbaliștii povestesc ce se întâmplă „în cabina”, totul e oficial. Turnătoria a devenit datorie.
Dinamo le-a dat speranța și putere celor 14.000 de entuziaști. E un câștig, un progres chiar și la nivelul societății. Din păcate, există și momente jenibile. Am văzut, și nu o singură dată, la televizor niște suporteri care răcneau „stai, bă, fotbalistule, deschide geamul mașinii, vorbește și cu noi, fiindcă am plătit salariile!” Așa nu te porți nici cu o curvă. Dacă i-ai dat 100 de euro unei bagaboante și o vezi a doua zi pe stradă, întorci capul. Imaginați-vă că ați fi fotbaliști! Și vi s-ar propune să semnați cu Dinamo. Ce ați face? Ați zice „vine unul care a dat 100 sau chiar 1000 de euro și ar vrea să îmi ia și nevasta pentru că am greșit o pasă!” DDB înseamnă un prezent înflăcărat care anulează orice viitor. Fraza anterioară e crudă, dar e adevărată. Am vorbit cu un dinamovist foarte, foarte bogat. Mi-a zis „aș investi la Sportul Studențesc sau la Progresul, unde nu-mi înjură nimeni familia pe banii mei!”
Și mai e un lucru pe care nu l-aș suporta. Să-mi spună cineva „câine”. Chestia asta se trage de la admirabilii frați Nunweiller – pe care îi striga publicul ostil din provincie „câinii roșii”. Sau de la Cornel Dinu, care a venit cu propunerea (a avut și idei mai fericite) să bage stema clubului în zoologie. Cum să fii câine? Te-ai născut om și vrei să fii mai puțin decât ești? Dumitrache, Dinu, Lucescu, Orac, Augustin, Moraru, Răducioiu, Lupescu nu erau câini. Au fost și rămân niște fotbaliști eminenți ai unei echipe de prestigiu european.
Domnilor din DDB, n-am nimic cu voi! Din contră. Vă stimez. Și vă invidiez pentru că sunteți idealiști. Îmi place ce faceți, dar nu-mi place cum faceți. Nu-mi place cum puneți problema. Dumneavoastră nu salvați Dinamo. Dumneavoastră amânați sfârșitul lui Dinamo. Sunteți 14000. Veți fi 15.000. Sau 20.000. Cu cât sunteți mai mulți, cu atât sunteți mai singuri. Hai Dinamo! Dar Dinamo (Moraru, Augustin și Orac în ’84, Mircea Lucescu între ’88 și ’90), nu „câini” și nu știu ce.
