Am fost pe stadion la eclipsele cu Bordeaux, Liverpool, Sampdoria, Anderlecht și Benfica Lisabona. Calificări pierdute, fiindcă la victorii e simplu.
Am fost pe stadion când a debutat Răducioiu în Divizia A. S-a întâmplat la trei zile după ce Steaua a luat Cupa Campionilor. Răducioiu avea 16 ani și două luni. În „Groapă” domnea stinghereala și se înserase sub flamura solară antemergătoare verii, erau vreo 2000 de spectatori, dar nu striga nimeni „M… Steaua”.
Am fost și în vestiarul lui Piți Varga, între 1982 și 1984. Dacă mă credeți mincinos, întrebați-i pe Răducioiu, Lupescu, Tene, Mitici, Sorin Ștefan. Ei jucau fotbal, eu băteam mingea, dar m-am prins repede și m-am lăsat. „Te-ai prins cam greu”, mi-a zis Lupescu în urmă cu vreun an și ceva. Cu toate astea, Piți Varga a fost profesorul pe care l-am respectat cel mai mult. Îi știu și acum numărul de telefon. 11 17 19. Erau doar șase cifre pe fix pe vremea aia. Când îl sunai, nea Piți răspundea scurt și la obiect, fără fraze. „Mâine. La 9”. Dar mai avea și seri când răspunsurile navigau printre aisbergurile de fantezie ale frapierei. N-am văzut un om care să aibă un asemenea cult pentru Dinamo. Vă dau un exemplu. Se jucase un Steaua – Dinamo 1-1. Da, 1-1, nu 6 – 0 pentru Steaua, dar Piți Varga era nemulțumit. Pentru Steaua marcase unul Laurențiu, venit de la Minerul Motru. „Mă, copii, mă, ce rușine! A ajuns cofetarul ăla să-i dea gol lui Dinamo!”
Am fost pe stadion și la meciul cu Levski Sofia, când prietenul meu Nicușor Vlad, un fundaș dreapta extraordinar, l-a driblat în careul de șase metri al lui Dinamo pe marele Iskrenov. Iskrenov a fost pentru Stoicikov cam ce a fost Dumitrache pentru Răducioiu. După meci, Piți Varga l-a pupat pe Vlad și i-a zis „bravo, ești fotbalist!” N-a trecut o lună și Fodor de la Steaua i-a rupt piciorul lui Vlad. În primul număr al Prosport, din 1997, pe prima pagină erau dinamoviștii Florea și Daniel Rednic, veniți de la Oțelul Galați. În ’80 și ceva, când Orac și Vlad au fost transferați de la FCM Galați, lui Vlad i se dădeau șanse mai mari ca lui Orac.
Și pot să o țin așa până mâine, povestind și cum au intrat, în toamna lui ’89, pe terasa „Grădinița”, Nicu Galerie și alți 15 – 20 de suporteri și au cântat, după o victorie cu 6 – 0 în campionat (am uitat pe cine bătuse Dinamo), „Valentin și cu Ilie au luat Cupa României”. Cârciuma s-a golit, am plecat și eu, n-am stofă de erou.
Azi, la „Grădinița” e McDonald’s, iar Dinamo e condusă de niște entuziaști admirabili, care dorm mai bine dacă visează că sunt patroni. Nu înțeleg ce caută suporterii în conducerea unui club – istorioarele cu „socios” din alte țări nu mă mai interesează de când l-am văzut pe un devotat cauzei dinamoviste care îi cerea unui fotbalist să oprească mașina „pentru că noi am plătit salariile!” Omu’ dăduse 100 de euro. Sau 1000. O mare sumă, oricum. Acționariatul nu e C.A.P. Pătimașii spun că țin în viață Dinamo, dar Dinamo s-a terminat de când a venit un Bonetti să se dea prieten cu suporterii profesioniști. Domnilor, voi nu țineți în viață Dinamo! Voi i-ați dat viață unui antrenor al neantului.