Străzile din București. Panou. Panouri. Multe panouri, multe. Pe panouri se lăbărțează conturul sferoidal și zbârcit al unei țeste arheologice. Individul propulsat în lumina beznei are nume biblic și păr de cenușă, barbă așijderea și o grimasă, construită de publicitari pe post de zâmbet. Cere șpagă zâmbetul ăla înfrumusețat pe calculator. „Numele meu este Lucas și sunt gay”. Iar sub mandibulă obosită, haștag „YESFORLOVE”. Lângă urechea din care nici bețișoarele pentru sugari nu mai pot extrage mierea depusă încă de pe vremea lui Brejnev – „best4older lgbt org”.
Dacă vă place propagandă asta, luptați în continuare împotriva corupției! „Corupția ucide!” doar dacă ești incult. România mai are regiuni istorice și o hartă măricică (suntem a șasea sau a șaptea țară din Europa, din punct de vedere al teritoriului) pentru că e un spațiu de învoială. Nu corupție. Învoială. Și învoială ne-a salvat.
Dar nu ai cu cine vorbi. Astăzi suportăm invazia minorităților agresive. Ce ați văzut după Colectiv e nimic față de ce s-a întâmplat în ’90. Colectiv a fost un fenomen izolat („de nișă”, pe limba corporatiștilor), cu consecințe la nivel național. A fost un club unde se asculta o muzică pentru neîmpliniți familial, financiar și estetic. Dar acea bubuială a distrus sistemul de sănătate, mediul de afaceri și a promovat salamandrele oengiste.
În ’90 a fost mai rău. 1990 a reprezentat barometrul ticăloșiei noastre. În mod normal, nu poți să fii comunist și anticomunist în aceeași viață. Dacă te cheamă Petre Țuțea, ai avea dreptul să fii o perioadă de stânga, o perioadă de dreapta, dar ceilalți să ne scutească! Sigur, au existat și somități de stânga pe care comuniștii le-au băgat în pușcării – Pătrășcanu, Pandrea, Carandino. Asta-i altă discuție.
Dar să fii comunist în ’89, un comunist care n-a ridicat o unghie împotriva lui Ceaușescu, și să te faci anticomunist militant după ’90, așa ceva mi se pare o dovadă de nesimporcism. Poate că nu erai neapărat comunist. Dar erai obedient. Mucles până pe 22 decembrie și viteaz în ianuarie ’90.
În situația asta au fost câteva milioane de români. Niște impostori. Inclusiv eu. Da, recunosc. Doar proștii nu recunosc și nu regretă că au greșit. De ce n-am fost șmecher să spun că nu vreau în UTC? Ce am căutat eu în Piața Universității? Acolo se cânta „salam cu soia, marțea și joia”. Iar familia mea avea, pe timpul lui Ceaușescu, trei congelatoare mereu pline, în mai multe case. Eeeee, eu și panaramezii ca mine aveam idealuri, da, da, da, nu te joci cu așa ceva! N-am scăpat de Iliescu, la vârsta (noastră, nu a lui) de 20 de ani, dar înjurăm PSD acum, la 50 de ani. Eu am ieșit din chestia asta de vreo cinci ani. Alții au rămas. Peste alți 30 de ani, adică la 80, îi vor întreba nepoții „ce faci, tataie?” „Mă lupt cu PSD!” Ce m-aș distra să îmi văd foștii colegi de liceu pe panoul ăla – „Numele meu este Gogu Senilu’, sunt gay și am războaie grele cu hidra pesedistă!”
În Piața Universității mi-a plăcut Spiritul Creștin, dacă nu vă deranjează formularea. Mulți nemernici de vârsta mea s-au dezis și de Creștinism, după Colectiv. Ce nu mi-a plăcut în Piața Universității – corturile. Pe iarba din fața Teatrului Național făcuseră un fel de Vama Veche niște jegoși. Dar nu orice fel de jegoși. Ei erau fomiștii grevei (n-am greșit, n-am inversat nimic) și se eroizau.