Când eram mici, mama ne ducea pe mine și pe fratele meu la cofetăria Hotelului București (azi Iaki) din Mamaia. Mâncam prăjitură „Excelent” și ne jucam pe lângă statuia „În Valuri” (o siluetă feminină în poziție senzual-nautică) a lui C. Baraschi. Se află și azi acolo. E cea mai bine întreținută statuie din Mamaia. „Nou născut”, de Oscar Han, din fața Hotelului Rex, a dispărut. Ca și alte lucrări de I.Jalea sau C. Medrea.
Duminica trecută n-a prea fost soare, așa că m-am plimbat de la Rex până spre Cazino (înainte de telegondola caricaturală, dar încă rentabilă), ca să-mi amintesc de copilărie. Centrul Mamaiei a devenit un talcioc estival, un fel de Indie dobrogeană – mai puțin spiritualitatea. Pe post de elefanți înfuriați – valurile Mării. La fel de masive, de sfărâmătoare și având aceeași culoare. Marea albastră din cântec – „Mă întorc la tine iar și iar Mare albastră!” – se îmbrăcase în zdrențe de șobolan.
Mucuri de țigări, pungi de chipsuri, coceni de porumb, oase de pui pe nisip. Ce nisip? Un maidan cenușiu, prăfos, răscolit de alonja amenințătoare a valurilor. Burtoșii se certau cu salvamarii, pentru că domnul turist se urca pe coama valului, după șapte beri, ca David Popovici, bunicuțele aruncau cojile de pepene sub șezlonguri, copilașii purtau pălării, dar n-aveau chiloți. Și pentru că plătește șezlongul, orice jegos care nu-și duce paharul de plastic la gunoi îi amenință pe comercianți cu instituțiile Statului. Centrul Mamaiei a ajuns să arate mai rău decât Sectorul 1.
Nordul stațiunii, însă, e aproape ca pe timpuri, de la Vega până spre „Hanul Piraților”, chiar dacă domnul primar e îndrăgostit de turism ca arborele de un topor. Așa se și explică faptul că există și enclave bazarizate.
Mamaia a fost cel mai deștept proiect început de Regalitate și încheiat de comuniști. Totul era făcut cu multă minte. E suficient să descriu complexurile Savoy – Ambasador – Lido și Amiral – Comandor – Orfeu. Au fost construite ca Belvedere – Amfiteatru – Panoramic din Olimp. Adică trapez cu baza mare spre vitrina cu frunze de nuc cusute cu pleiada valurilor. Terase și piscine la nivelul nisipului, dar plaja este mult mai mare și mai lată decât la Olimp. Hotelurile astea au fost sublim gândite inclusiv din punct de vedere semantic. Amiralul și comandorul sunt șefii navigației, iar atunci când cânta Orfeu se clătinau și stâncile.
În zona descrisă mai sus și cunoscută ca „De la butoaie încolo”, românii nu găseau cazare înainte de 1985, când Aeroportul Kogălniceanu opera în jur de 40 de curse internaționale pe zi. 15 erau numai Lufthansa. Peste doi ani, în fața hotelurilor semicentenare vor apărea blocuri. S-au lărgit plajele și n-ai voie să construiești pe ele nimic timp de cinci ani. Au trecut trei. Nici nu știu dacă e bine sau rău, nici nu-mi pasă, oricum generația mea s-a indignat, s-a tot indignat și a intrat indignându-se în ultima treime a vieții.