Oligofrenii, si sunt multi, vad in Dem Radulescu un comic. Il asimileaza cu seria „B.D.” si trei-patru scenete (altfel excelente) de revelion si aici se cam incheie pentru ei cariera prodigioasa a acestui intelectual autentic.
Profesor la I.A.T.C., prieten bun cu Razvan Theodorescu (pacat ca un om asa destept ca domnul Theodorescu a facut nenorocirile alea la inceputul anilor ’90, cand sustinea cancerul Romaniei, pe Iliescu Ion), boxer in tinerete (asta-i ceva onorant, nu o rusine, cum cred intelectualii stafiditi la minte si la trup), gagicar de clasa, Dem Radulescu a reprezentat genul de actor pentru care capul nu-i un apanaj al plansului la comanda, al zambetului asijderea si al interpretarii fara discernamant.
Acest om cult si — cretinii nu stiu — foarte exigent avea, insa, un defect care, pe foamea de azi, inseamna o calitate. Era arghirofil. As fi putut jongla pe tema zicand ca suferea de parcimonie, dar n-ar fi inteles prostoboul Mihai Bendeac, acel mascaricioidiot care are obraznicia sa si scrie, dar il incurca punctuatia. Revin la Dem Radulescu. Era intr-o susareala prin tara, ca trebuia sa traiasca si el, pe vremea lui Ceausescu. Il insotea un prieten de-al meu. Seara, amicul l-a invitat la masa. „Nu vin, draga, ca tin cura de slabire”. „Domnule profesor, dau eu o friptura”. „Accept, draga! Decat sa-mi para rau, mai bine sa-mi fie rau”. A doua zi, s-au dus la o fabrica de confectii, pe sistemul vedetei autohtone — „ce-mi plac tricourile alea rosii! Da-mi 50!”. Dem Radulescu a iesit sucarit rau pe poarta intreprinderii si a injurat pana la Bucuresti. Cand erau aproape de Capitala, prietenarul meu si-a permis sa-l intrebe ce s-a intamplat. „Ce sa se intample, draga? Au aparut, acum trei zile, Stela si Arsinel si au ras tot!”. Ăsta este unul dintre sutele de motive pentru care ma enerveaza vietatea Stela Popescu.
Din volumul “Miorita si cantaciosii”