„Pain & Gain”, film american de comedie și acțiune, (re)difuzat recent. O aberație, m-am uitat 20 de minute. Cultura cinefilului american nu mă mai interesează de mult, dar e simptomatică atitudinea cineaștilor (regizorul, scenaristul și băieții cu banii – producătorii) față de Europa care contează (Franța) și față de Europa de umplutură (România). Două replici din prostioara „Pain & Gain”. „Am fost la Paris și în Franța” și „Totul a început în Transilvania, la concursul Miss Bucharest”.
Dar asta nu-i nimic. În urmă cu niște ani, Andrei Pleșu a fost intervievat în „Adevărul” de Andrei Crăciun și a povestit o întâmplare de pe vremea când era ministru de Externe. „Știți că Belgradul a fost bombardat de Paște. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright și să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o țară ortodoxă de Paște. Așa cum nu bombardezi o țară musulmană de Ramadan. <<Va fi – spuneam – o reacție negativă în România.>> Și atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit. „Dar câți catolici aveți în România?>> <<Vreo 4%>>, zic eu, perplex. <<Păi atunci nu e nicio problemă!>> Și am înțeles că doamna ministru nu era informată asupra creștinismului răsăritean. Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuși, prin preajmă, în Cehoslovacia. Nu știu dacă știți că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeași perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei”.
Spațiul balcanic era oricum o minune și fără contribuția culturală de peste Ocean. În anii ’80, pe malul Dunării, dar și la Vama Veche, Nicolae Ceaușescu adusese grăniceri din Moldova. De ce? Pentru că nu știau să înoate și nu mai avea nimeni grijă că încearcă să părăsească și ei România.
Anii ’80 și ’90 par normali în comparație cu ce se întâmplă acum, când trăim în cea mai hapciupalitică dintre lumile posibile. Pentru că domnul Pleșu a prins mult din perioada comunistă, mi-aș dori să ne spună dacă Suzana Gâdea (ministru al Învățământului și apoi al Culturii, o tovarășă care a zis „mâine dimineață să fie Mircea Eliade la mine-n birou!”) era mai citită decât Iulian Bulai, șeful Comisiei de Cultură din Parlament.
Și mai am o mirare. Când făceau pesediștii și pedeliștii ce făceau, presa se întreba când îi leagă Statul. Useriștii lucrează la fel, dar ziaricii sunt îngrijorați că pe comuniștii ăștia mici nu o să-i mai voteze nimeni.
