1. Dan Barna: „Drulă își asumă să ducă pe umeri locomotiva unui partid.” Folosirea verbului „a asuma” e un pașaport al inculturii. Așa recunoști un panaramez care n-a citit nici „Pupăza din tei”, dar are pe birou maculatură motivațională. Drulă duce locomotiva pe umeri, Doamne, ferește! Nu vrei și tu un vagon cu fonduri europene, Dănuțe? Gata, vine primăvara! Mă voi plimba și eu cu trotineta pe Kiseleff. Dar nu în 2024. O voi face când voi împlini nouă ani. Și un metru 92. Locomotivă ai, Dănuțe, dar s-a stricat liftul și gândurile urcă pe scări!
2. Ciucă e un Drulă galactic. Ciucă nu duce locomotiva, Ciucă duce stele pe umeri. Citez din Ciucă. „Brâncuși a lăsat în patrimoniul nostru imaterial cel mai de preț dar al său: mândria de a fi români.” Vezi-ți, bă, de comasarea ta!
3. Cel mai bun a fost Iohannis, în 2016, când s-a așezat la „Masa Tăcerii” a lui Brâncuși. Norocul nostru că nu-i mai tânăr, că la cât de sportiv (tenisman, schior) se pretinde, ar fi în stare să se cocoațe în cârca lui Mihai Viteazu, pe calul de la Universitate. Singurul îndrituit să se așeze la „Masa Tăcerii” este Traian Băsescu. S-ar enerva după cinci minute că nu vine ospătarul.
4. Bineînțeles că au avut și corporatiștii păreri despre Brâncuși. Artele plastice nu sunt pentru oricine. Trebuie să o iei de la arta rupestră, arta mesopotamiană, arta egeeană, arta Egiptului antic și tot așa, până la Renaștere te apucă Paștele, de care oricum nu îți pasă, pentru că ești neomarxist ateu. Și m-am referit la cărți de popularizare, nicidecum la studiu serios. Ce naiba să citească un corporatist? Dacă îi dai un semn de carte, aspirantul la rangul de CEO va încerca să îl bage în priză sau să taie chifla de la fast food.
5. Zilele trecute s-au adunat 100 de ani de la nașterea lui Eugen Barbu. E din ce în ce mai puțin înjurat și din ce în ce mai (re)citit. Javrele care îl spurcau s-au cam dus după Barbu, dar el e în posteritate și lefterii revansarzi în neant. Barbu era mai crud și mai mahalagiu, uneori mai ticălos decât 14 staboruri, dar a fost un arhitect de palate literare. Pe un flecușteț parfumat îl depistezi când contestă moralitatea lui Eugen Barbu. Eugen Barbu mi s-a părut un om moral, în comparație cu anticomunistul la seral Liiceanu, și foarte talentat, în comparație cu Andrei Pleșu, fiindcă Liiceanu nu poate fi bănuit de talent. Barbu a fost genial, genial până și în „Facerea Lumii”, un roman tezist și ecranizat, despre o tipografie luată cu japca de comuniști. Asta înseamnă un scriitor greu. Să te tragă după el, rând după rând, foaie după foaie, să nu lași romanul chiar și atunci când înțelegi că, fiind sub vremi, a girat o monstruozitate.