1. A dat faliment nu știu ce City Insurance și s-au scumpit asigurările obligatorii. Pretextul e că te poți ciocni cu o mașină care are City Insurance și uite așa apare ceva pentru care românașul e antrenat: disconfortul. Am auzit că la mijloc ar fi o combinageală de peste 100 de milioane de euro pe care ar controla-o Statul. Eu am plătit pentru RCA de două ori mai mult decât anul trecut, însă am avut noroc (după „noroc”, Generația Gadget cea castrată de cuvinte ar fi pus un emoticon), pentru că alții au dat de trei ori mai mult. E totuși ceva bun în chestia asta. Vor fi obligați să plătească asigurări și proprietarii de trotinete. Eu aș vrea ca ei să treacă și prin calvarul impozitelor. Normal ar fi să cotizeze și panaramezii care închiriază trotinete și năvălesc în curțile oamenilor – „îmi apare pe aplicație că e o trotinetă aici.” Eeee, dacă apare pe aplicație, du-te și în baie peste nevasta cetățeanului, că și tu ai fost conceput pe o aplicație a noii Securități! Trotinetiștii au reușit să-i facă onorabili până și pe bicicliști. 60 – 70 % dintre bicicliști cunosc regulile de circulație măcar la nivel de vulgarizare și vulcanizare. Trotinetiștii sunt singurii români care merg pe contrasens și nu li se întâmplă nimic.
2. Știre: „Facturile uriașe ar putea închide teatrele”. Aoleu, ce se va alege de „Povestea târfelor mele triste” (Garcia Marquez, în carte e vorba despre altceva, doar titlul se potrivește) care au dat scena pentru trotuar? Societatea noastră nu mai poate să-și întrețină „Târfa cu respect” – o piesă de Sartre. Nu aș fi scris așa, teatrul este frontispiciul și catedra de Estetică a unei națiuni, dar mulți tovarăși „actoriști” (Nic. Iliescu) s-au dus în Piața Victoriei ca să îndestuleze poporul cu lecții de reeducare marxistă. Pentru că au dat impostația pe impostură, ar fi logic să scoată bani și pentru „lumină, mai multă lumină”/ dacă nu tot anul, măcar de-o chenzină. Ați lătrat prin piețe, v-a pierit tot hazul/ a căzut buleftrica, s-a scumpit și gazul.
3. Țineți minte secvența cu scriitorii decrepiți din filmul „Filantropica”? Pe cât e de izbutită, pe atât e de palidă în comparație cu poveștile despre acești profesioniști ai insolenței, egolatri și resentimentari, decorticați de criticul literar și cadrul universitar Răzvan Voncu în cartea „Stele pitice – Opt ficțiuni”. Nu îi descrie cu acreală, ci cu exactitate, îmbălsămând fastuos grotescul. Voncu își ia o distanță, ne avertizează că „lectura de identificare e cea mai primitivă formă de lectură”, dar cu propoziția asta ne aruncă o momeală și ne îndeamnă să-i recunoaștem pe autorii pentru care verbul „a vocifera” e cea mai bună literatură. O altă capcană se găsește în subtitlul „Opt ficțiuni”. Nu sunt opt ficțiuni, e un roman, pentru că „toți criticii mari, de la E. Lovinescu la Pierre de Boisdeffre și de la G. Călinescu la David Lodge au scris, nu-i așa?, și romane.” În interbelic a apărut „Turnul Babel” de Neagu Rădulescu. Nu era un roman, ci un florilegiu de crochiuri piezișe. Romanul lui Voncu este o cortina trasă peste abuzivii cu mize mici.
