M-am uitat si eu la un episod din „Suleyman Magnificul”. Recunosc ca aveam idei preconcepute, ii asociam succesul cu filmele indiene, manelele si alti blugi Pyramid care au prins la romani. Ma asteptam sa vad transpunerea eroica a unei lumi inchise, totul in cheia „sultanul crud, dar drept”. Nu-i asa. Filmul e facut ca serialele englezesti, cadrele sunt bine trase si intrigile se armonizeaza, developand o atmosfera de curte europeana.
Pacatul celor mai multe filme istorice e ca intoxica publicul cu insailari vitejesti si nu pot reconstitui framantarile conducatorilor. Serialul turcesc fascineaza pentru ca regizorilor le-a reusit dozajul de Putere si voluptate orientale. E interesant sa urmaresti personajele in vesminte fastuoase, evoluand in interioare cu draperii de brocart sau perdele de dantela lucrate manual. Va rog sa nu va inchipuiti ca „Suleyman” ar fi filmul meu preferat. Am cautat doar o explicatie sumara pentru audientele uriase si mi se pare firesc sa zdrobeasca la rating meciurile de trosbal din Campionatul Romaniei si tocsoaiele previzibile, in care invitatii nu se adreseaza alegatorilor, ci transmit mesajele unor combinatori politici. Tinand cont de degradarea pietei TV de la noi, in scurt timp s-ar putea sa devenim pasalac mediatic. La ei, chiar daca guvernul Erdogan contesta serialul pentru ca iese din matca versiunii oficiale, atunci cand se transmite „Suleyman” (miercurea, de la 19 la 23) e tot poporul la televizor si poti sa ataci Turcia.