N-am povestit niciodată despre Piedone. Îl știu, fără a-l cunoaște personal, din 1987 sau 1988. Era bucătar la „Mărul de Aur”. Pe vremea aia, n-aveam master chefi vedete. Pe Piedone îl auzeam din braserie și îl vedeam când mă duceam la veceu și era deschisă ușa bucătăriei. Dar îl vedeam rar. Nici nu trebuia să îl vezi, fiindcă avea valoare acustică și olfactivă. Îl detectam pe Piedone după zgomotul și mirosul ce izbucneau din cele două încăperi și se împleteau în holul stabilimentului. Unde stătea portarul, nea Tănase, care vindea țigări BT cu 40 de lei pachetul.
Piedone era un centenar vechi al gastronomiei testate pe el însuși, omu’ împlinise lejer un chintal și jumătate, cred că suferise un transplant din congelatorul unității de alimentație publică. Și urla de parcă ar fi fost zilnic Ignatul. Ospătarilor și chiar șefului de sală le era teamă de Piedone. Dacă autoritarul rubicond s-a urcat vreodată pe cântar, îmi imaginez că asupritul instrument de evaluare ponderală i-a dat avertismentul: „să coboare măcar a treia persoană!” În comunismul crepuscular, pentru un șef de cârciumă sau de benzinărie, „fericirea era o femeie blondă și o Dacie 1310 cu îmbunătățiri”, vorba lui Jean Constantin, în filmul tematic „Un petic de cer”. Dar pentru un bucătar, fericirea era zestrea de osânză la purtător.
Piedone nu gătea rău. Atâta inimă și rinichi de porc n-am mâncat în viața mea. Friptură cu cartofi prăjiți – în restaurant, la orchestră. În braserie, însă, meniul se oprea la inimă și rinichi. Și apă minerală doar dacă luai o sticlă de vin. O singură apă de jumătate de litru la o sticlă de vin. Dacă aveam și fete la masă, urlam noi ca Piedone „mă, nu ne beți apa, mă!” Apa plata a apărut în România, din câte îmi amintesc, abia în 1992 sau 1993 și ne întrebam cum să dăm bani pe apă de chiuvetă. Pentru sănătatea noastră, sper, retroactiv, că Piedone a spălat rinichii ăia de porc înainte să-i pună pe plită. La ce culoare de șevalet prinsese șorțul lui pretins alb, am unele îndoieli. Și nu-mi explic nici acum de ce țipa în halul ăla. N-am întâlnit în viața mea un bucătar mai violent.
Au trecut anii, chiar zecile de ani, și l-am văzut pe eroul de abator transformat în edil slim fit și autodistribuindu-se pe youtube în filme de autoglorificare. E la fel de gingaș ca în 1988 și zbiară „City manager 1, City manager 2, în noaptea asta nu dormiți! Veniți și tăiați iarba din nu știu ce parc!” Iar acolo se poate observa obediența bugetarului român, care suportă orice umilință ca să-și păstreze privilegiile. Directorii ăia din primărie n-au tupeu să-i spună „marș, mă, că programul meu s-a terminat la ora cinci după-amiază!”
În zilele următoare, lui Piedone îi va veni sentința în Dosarul Colectiv. În cazul ăsta, expresia „a semnat ca primarul” e adevărată. Pe de o parte, nu e vinovat, dar pe de o altă parte nicio putere judecătorească sau politică nu și-ar asuma riscul ca poporul să spună „au murit 65 de oameni și nu s-a întâmplat nimic”. Totuși, poporul ar trebui să vadă și ce s-a întâmplat după Colectiv, când a apărut Guvernul Cioloș, cea mai nedomolită calamitate de la cutremurul din 1977 încoace.
Când am scris „popor”, nu m-am gândit și la parțial eclozații din Piața Victoriei. Multă lume îi numește sataniști și asta e o calomnie, pentru că o groază de coarne drăcești au sărit de pe freze pe capetele ghidonului de trotinetă.
