Gigi Becali e la suferinta. Pentru presa, el reprezinta un subiect. Nu un om. Un subiect, un caz. Ma asteptam ca acest subiect sa se dezumfle, mai ales ca exista concurenta pe taraba televizuala. Inundatiile produse de Dunare sunt nimic in comparatie cu diluvialele breaking-news-uri si news-alert-uri despre orice. Cu toate astea, Gigi rezista.
Absenta lui fizica de pe piata alimenteaza folclorul. Deja putem vorbi despre legenda. Radu Banciu promite ca o sa-l toace. Cu diatribe. Daca Gigi i-ar fi adresat unui ziarist macar jumatate din imprecatiile transmise de Radu Banciu, presa l-ar fi distrus. Sunt altii, insa, care il toaca mai rau decat Banciu, desi pare greu de crezut. Filmeaza celule cu asternuturi Versace cumparate de la Dragonul Rosu. Iau interviuri vanzatoarelor de la magazinul alimentar al inchisorii. Nu scapa nici mama lui Gigi. O hartuiesc la biserica si fac niste reportaje abisale. Ai impresia ca asisti la montarea poeziei lui Bolintineanu in zgaltaiala postmoderna.
Gigi Becali va supravietui fara presa. Ziaricii nu pot invata sa traiasca fara el. Asa ca a aparut un nou gen de „jurnalaci”, cum le spune Dan Dumitrescu. Sunt cronicarii de penitenciar. Stiu meniul, stiu de cate ori pe saptamana merg detinutii la dusuri, stiu cum e regimul semideschis. Pe vremuri, in fata casei lui Gigi, n-aveau loc cersetorii de ziarici. Astazi, la Rahova, sunt mai multe camere video decat celule si mai multe care de televizie decat dube. Diferenta dintre puscarie si ziariceala tine de faptul ca la puscarie exista compasiune si mantuire.