Cristoiu a dat un interviu in „Adevarul”. A zis lucruri interesante. „Internetul e fast-food-ul gandirii”. „Nu pot sa spun ca daca venea un securist sa-mi ceara sa dau note informative, n-as fi cedat”. In urma cu vreo 15 ani, am citit o carte-interviu cu Cristoiu, pe post de scormonitor aflandu-se Constantin Iftime. Si aia mi-a placut. Interviurile lui Cristoiu sunt mai vii decat editorialele lui. Nu-i contesta nimeni realizarile din presa. „Evenimentul zilei” creat de Cristoiu si PRO TV-ul lui Sarbu si al lui Florin Calinescu au revolutionat Romania. Cu tot ce are incandescent si mizerabil cuvantul revolutie, pornind de la cea franceza.
Paradoxal e ca tocmai omul care a nascocit alertul cotidian „Evenimentul zilei” publica, pe prima pagina, cel mai plicticos material din ziar — editorialul, o analiza obosita. Dar nu ridicola. De ridicol se apropie Cristoiu in alte doua situatii. Cand accepta sa-l gadile idiotii cu „maestre” (Arghezi spunea „oho, mai e mult pana acolo”) si cand se recomanda ca „umorissssst”, sasaitul fiind, cel mult, sursa de umor. Prin ’94-’95, s-a scris, in sfarsit, si despre o carte in „Evenimentul zilei”. Reclama agresiva, nu oricum! Vreo doua luni! Si pentru ce? Pentru „Veselia generala”, de Ion Cristoiu. M-am lasat pacalit. Am cumparat-o. Bani stricati aiurea. „Veselia generala” era un fel de „Amaraciunea colectiva”. Degeaba i-ai tocit pe cehi si pe rusi, nea Cristoiule! Declari ca n-ai niciun prieten, dar vrei sa ne faci sa radem. Nu voi sari in extrema cealalta. In urma cu 30 de ani, a murit un mare poet si i s-a dedicat un volum omagial. Am citit in vreo 100 de articole ca „avea cultul prieteniei”. As fi preferat sa aiba un cult pentru uriasul sau talent. La Cristoiu, talentul inseamna falimentul industriei de purgative. Singuraticul se screme, se tot screme. Nu i-a cerut nimeni sa joace lapte-gros prin redactii, dar ar fi trebuit sa stie ca un mizantrop nu poate avea umor. Sa luam cazul unui mizantrop de vreo 48 de mii de ori mai important ca nea Cristoiu. Bacovia. N-a facut pe nimeni sa rada (sigur, Bacovia nu si-a propus asa ceva) nici cand a scris „O, tara trista, plina de humor!”. Vi se pare tampita comparatia? Haideti s-o consideram doar caznita, ca toate operele lui Cristoiu.