Încă nu l-am auzit pe Iohannis să scoată și el o jumătate de propoziție despre Coronavirus. Sasul elocvent ca un Trabant ar putea măcar să mormăie ceva. Am avut un președinte vorbăreț (Iliescu), iar acum avem un președinte mormăreț. Președintele mormăreț nu va lua Coronavirus. El e de cinci ani în carantină.
Nu știu dacă vine sau nu vine și când vine Coronavirusul (probabil va veni cu avionul, că pe șoselele noastre moare și boala de plictiseală), dar eu mă bucur că ne scapă de mitocanii doldora de sinceritate. Pe stradă e deja bine, au început să apară măștile pe pliscuri și poate că așa voi scăpa și eu de efuziunile mitocanilor de caracter. Sâmbătă, în benzinărie, un dobitoc m-a salutat strângându-mi mâna de era să-mi strâmbe degetul pe care aș fi vrut să i-l arăt lui, așa cum fac în trafic, când mă enervează ceilalți șoferi. Mârlanii încearcă să te convingă că sunt sinceri, că au bune intenții, apelând la două agresiuni. Pe prima am descris-o mai sus, dar merită completări. Destoinicul bădăran vine spre tine, te bate cu mâna stângă pe spate de-ți mută plămânii, iar cu dreapta îți oprește circulația sângelui de la încheietura în jos și îți zgârie palma cu bătăturile lui. A doua manifestare presupune o doză superioară de perversitate și o vedem oriunde, inclusiv la televizor. „Uită-te în ochii mei când vorbești cu mine! Altfel lumea nu crede că spui adevărul.” Mitocanul hipnotic reușește să păcălească destui fraieri că toată fecioria Universului s-a adunat în peșterile urduroase de sub fruntea lui. Dacă ești timid, dacă îți patinează privirea, dacă încerci să-ti construiești o idee și e clar că nu te pot inspira ochii lui de crap mort sau dacă pur și simplu ti-e scârbă de el – înseamnă automat că minți. Momentul cel mai neplăcut are loc atunci când laba – menghină și uitătura – proiectil se conjugă. Mimezi că vrei să te uiți la ceas, te benoclezi disperat peste umerii energicului, căutând un reper inexistent care să te scape. Într-un târziu, individul doldora de bărbăție și de onestitate te eliberează. Cu silă, că tot lui i s-a făcut silă de tine! Nu l-ai privit în ochi, i-ai întins o mâna flască, și aia de dragul convenției, fiindcă nu dai doi lei pe semnificația gestului.
Acum voi trece în extrema cealaltă. Știți ce ar merită, în aceste zile de panică, bărbații ăștia sinceri și de caracter? Tratamentul pe care i l-a aplicat Dan Dumitrescu unui alt ziarist, în urmă cu vreo 20 de ani. Eram mai mulți gazetari într-un autocar, însoțeam o echipă de fotbal în străinătate. În grup se găsea și un pedant obsedat de microbi. Se ștergea pe mâini din cinci în cinci minute, cu șervețele umede, nu mergea cu noi la localuri exagerat de vesele și tot așa. Dan Dumitrescu ne-a avertizat: „fiți atenți ce-i fac!” S-a așezat lângă el și i-a zis „vino să te pup, că te iubesc și nu mai am mult de trăit!” „Dar ce boală ai?” „SIDA, dar nu te speria, că nici eu nu mă sperii! Mai trăiesc ușor zece ani!” Ăla s-a albit la față, pe urmă s-a învinețit, iarăși s-a îngălbenit, era livid și transpira în același timp. După vreo două minute l-am liniștit. „Bă, Dan a glumit, ia și bea puțină apă, că leșini dracu’ pe-aici! Uite o sticlă nedesfăcută!” Omul s-a ținut tare. Nici apă sigilată n-a vrut de la noi.