Istanbul trage cacealmale si Europei, si Asiei. Istoria opulenta a acestui oras poate fi umbrita doar de impresionanta sa geografie. Partea europeana se spune ca este mai dezvoltata din punct de vedere industrial, dar bogatasii au palate pe tarmul rasaritean al Bosforului.
Dupa ce vezi Calcedonul (Kadikioi, zic ei, un cartier inaltat pe ruinele unui oras antic), dupa ce vizitezi Moscheea Albastra si Catedrala Sf. Sofia, dupa ce cinezi in Kumkapi, un fel de Lipscani (nu pretind ca am gasit cea mai potrivita corespondenta) aflat pe malul Marii Marmara, nu te mai miri ca aici au esuat multi combinatori politici despre care am invatat la scoala. Erau corsari de ibric care au plonjat in adancimi de neinteles pentru ei. Istanbul inseamna maretie.
Cand a terminat de reconstruit Sf. Sofia, imparatul Iustinian nu mai avea bani nici pentru uleiul din candele, dar impasul financiar nu l-a impiedicat sa exclame „te-am invins, Solomoane!”. De pe Insula Galata, am privit vreo ora podul care leaga Europa de Asia. E traversat zilnic de zeci, daca nu chiar de sute de mii de masini si are doar doua picioare de piatra. Il sustin cablurile de otel. Ma intrebam cate generatii ar trebui sa moara ca sa terminam noi un asemenea arc peste apa.
Cred ca tot atatea cate au platit tribut turcilor. Nu sunt un aplaudac al acestui popor oriental. Pun pe hartie impresii sentimentale, judecati comparative, nicidecum de valoare. Si ma irita ca rudele ramase acasa ale mustaciosilor care slugaresc prin Germania au reusit mai mult decat noi.
Din volumul in pregatire „Sictir, bagabontilor!” (II)