Sâmbătă seară, TVR a dat filmul „Dacii”, din 1967. A început imediat circul pe centurile de socializare. „Naționalism – comunismul lui Ceaușescu”, „dacii aveau discursul lui nea Nicu”, „protocronism”. Da, protocronism cu un francez și o franțuzoaică în rolurile principale. Dar să fim vigilenți, dragi neotovarăși, fiindcă și Pif a fost comunist! Revista Pif era scoasă de Partidul Comunist Francez.
Ca să nu fiu protocronist, am mutat pe HBO. Acolo era filmul „Animale corporatiste”, cu Demi Moore în rol de CEO. Mi-am zis „hop, aici e de mine!” M-a captivat de la început. La un team building, toate „animalele corporatiste” împingeau o bilă uriașă de fier. Iar un panaramez s-a lovit la picior. Îi curgea sânge, probabil că bila avea colțuri și nu le-am văzut eu. Trăgându-și țurloiul avariat și pictat cu borș stacojiu, „animalul corporatist” s-a dus la Demi Moore și se milogea de „șefa de la șmecherie” ca să-l ierte, fiindcă nu și-a îndeplinit datoria. Eu am prins și vremea când TVR ne seda ideologic cu filme redegiste și nord – coreene, dar capodopera „Animale corporatiste” e peste alea. E și peste „În sat la noi” (1951, după o nuvela de Petru Dumitriu), prima mizerie cinematografică dedicată cooperativizării.
Pe Cinemagia (nicio legătură cu Vlad Voiculescu, el e cu Magic Home și Magic Camp) am citit că „Animale corporatiste” e „comedie horror”.O comedie horror e și România, de când au prins viteză multinaționalele. Dar să vedeți ce deștepți erau corporatiștii din film! Ce-i al lor e al lor. Au intrat toți într-o peșteră și nu mai puteau să iasă.
La TVR am văzut și un film bun. Culmea, tot sâmbătă seară. Un documentar excelent, „Granița morții”, despre frontieriștii care au încercat să treacă Dunărea la sârbi, înainte de ’89. Acei eroi autentici sunt considerați și azi deținuți de drept comun, iar filmul nu a fost propus la Oscar, cum s-a întâmplat cu producția de propagandă „Colectiv.” Așa se scrie istoria. Va lua Oscarul un film de protecție a muncii.
„Granița morții” m-a dus cu gândul și la anii ’50, când floarea intelectualității noastre murea la Canalul Dunăre – Marea Neagră, iar poetul Andrei Ciurunga scria „Aprinși sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi și goi pe cer și pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre și Mare./ Trudind flămânzi de cântec și de pâine,/ înjurături și pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mâine, /am spintecat Dobrogea cu lopata./ Istoria, ce curge acum întoarsă, / va ține minte și-ntre foi va strânge/ acest Danubiu care varsă/ pe trei guri apă și pe-a patra sânge”.
Și la Canal au existat privilegiați. În timp ce deținuții politici erau torturați, excavatoriștii chefuiau în zilele de leafă la Cazinoul din Constanța. Purtau uniforma epocii – pufoaică, șapcă proletară și pantaloni peticiți în cur. Peticul în cur era obligatoriu, atesta originea sănătoasă. Imaginea e copleșitoare – excavatoriștii peticiți în cur beau șampanie pe malul Mării.
