1. Tovarăși vorbitori de giboneză corporatistă, terminați cu jenibilul calambur HAUR, când vorbiți despre AUR, un partid care se visează naționalist, dar are solidificarea ideologică a unei ciorbe. Eu știu că un corporatist care se respectă n-are nicio treabă cu limba română, dar măcar ceva ureche să aibă îndatorații bancar de la multinaționale. HAUR este un cuvânt atribuit unei etnii pe care naționaliștii nu o iubesc din cale afară. HAUR nu se potrivește cu partidul AUR. Ureche, puțină ureche pentru limba română aveți? Etnia aceea măcar are ureche muzicală.
2. Răniții revoluției și urmașii morților din decembrie ’89 merită pensie de revoluționar. În rest, pensiile sunt rente bugetare și reprezintă o impostură bine stipendiată. Eroismul nu se plătește. În aceste zile ar trebui făcute publice pozele tuturor celor care au avut tupeul să ia rente pentru că au fost sau ar fi fost la revoluție. Eu am stat pe Calea Victoriei, vizavi de Hotel București. Eram la revoluție și când mă duceam la pâine. Dar nu mi-a trecut prin cap să cer rentă – fiindcă e rentă, nu pensie, insist, e rentă, și încă rentă bugetară – de revoluționar. Unii locuiau în cartiere, veneau pe Calea Victoriei în excursie, dar au rente bugetare. Știți cine v-a dat rentele alea? Ceaușescu, fiindcă ați luptat împotriva lui, deși era mort de la ultima întâlnire cu Gorbaciov, când Gorbaciov a zis „Ceaușescu n-a înțeles nimic.” După ce a fost dărâmat Zidul Berlinului, Ceaușescu a mai stat printre noi 40 de zile ca să vă dea vouă rente. N-aveți nici caracter. Zilele astea ar trebui să-i aprindeti o lumânare lui Ceaușescu, fiindcă v-a oferit licențe de revoluționari de profesie. Ironia e că sunteți leit Ceaușescu. Și el și-a băgat capul în niște poze de la manifestații la care n-a participat, iar eu am învățat la școală că tovarășul Ceaușescu era revoluționar de la 14 ani.
3. Una bună cu Nicolae Ceaușescu, pe care acum îl înjurați, dar până în ’89 ați fost curajoși ca Manea Mănescu. Întâmplarea e povestită de Titus Popovici în „Disciplina dezordinii”. „La intersecția șoselei cu drumul care ducea la Scornicești, activiștii locali aranjaseră <<o întâlnire spontană>> între tată și fiu – Andruța și Nicolae Ceaușescu. Așteptând convoiul, format din 42 de Mercedesuri, bătrânul Andruța se îmbătase copios, astfel că, atunci când fiul s-a îndreptat spre el, Andruța umbla aproape în patru labe, cu balele curgându-i pe cămașa națională. Ceaușescu s-a făcut roșu, a înjurat de dumnezei și a plecat. În schimb Manea Mănescu, intelectualul cu distinsă înfățișare, s-a apropiat de bețivul care lălăia în mijlocul șoselei, s-a înclinat până la pământ, i-a luat mâna între palmele sale și a rostit rar, cu voce tare, să fie auzit de cei din preajmă: <<Vă mulțumesc că ați dat patriei pe al doilea Mihai Viteazu!>> Andruța i-a răspuns cu o râgâială sonoră, gata să-i borască pe impecabilul veston.”
