România a produs, stați liniștiți! În iulie 2014, cursa Tarom de Nisa era plină de dame de lux. În iulie 2021, era plină de bone.
Coasta de Azur a rămas același Wall Street al Mediteranei. În Monte Carlo găsești câte un milionar la patru escroci. Și toți escrocii pretind că sunt avocați sau experți în plasamente. La scară mică, Bucureștiul are aceeași organizare. Până în 1990, în București erau maximum zece șmecheri. Adevărații șmecheri erau în Germania, iar șmecherii de mâna a doua se opreau la Budapesta. E ca în bancul cu „un român, un turc și un albanez sunt într-o mașină. Cine conduce mașina? Poliția”.
Acum, s-a umplut patria de influenceri (nu mă refer la prăpădiții de pe rețelele de socializare) și de antreprenori. Și de ziarici cretini. Am citit că la nu știu ce baracă de pe plaja din Costinești nu se dă bon fiscal. Foarte grav! E foarte grav când ești un prostobou care preia prostiile progresiștilor agresivi. Am două povești în care voi înghesui plajele de pe Coasta de Azur și bonurile fiscale.
Am fost la plajă doar de două ori într-o săptămână. Nu sunt atât de bogat ca să stau toată ziua, în Franța, ca un kebab și să nu vizitez nimic. Am destulă plajă la Mamaia. În vacanță muncesc, mă strecoară Waze-ul pe străduțe atât de înguste încât le bagi riveranilor Covidul pe geam dacă strănuți în mașină. Nu puteți bănui cum mă cert cu Waze-ul și câte înjurături își ia robotul ăla cu voce de femeie.
Așaaa. Am făcut o baie pe Promenade de Menton și am mâncat la Bouddha Beach Menton, în fața Hotelului Westminster. Am mâncat prost, de-aia îi dau numele. Gazdele mi-au devenit simpatice doar la sfârșit. „Aveți POS?” „Bineînțeles”. Și l-au adus. Nu mergea. Dar rostogoleau vrăjeală din aia frumoasă, din aia veche, nu umblau cu clișee de antropoizi digitalizați. „Je suis desole („sunt două accente ascuțite pe e, dar nu știu să le găsesc pe laptop și nu-mi bat capul, n.m.), Monsieur.” Toți cei care serveau erau din familii stabilite în Franța înainte de 1960. Și au venit cu o notă scrisă la mișto, cu creionul.
A doua fază cu bonul fiscal într-un restaurant din Italia, între Ventimiglia și San Remo. Lux mare, gemea geamul de Michelin. O notă de 200 acolo, în șase persoane, ar fi fost 500 la Nisa și 1000 la Monte Carlo sau la St. Tropez. Wall Street-ul Mediteranei… Chelnerul era român și îi cunoștea pe cei care ne-au invitat. „Plătiți cash? 200.” Eu am înțeles „două secunde”. După cinci minute l-am luat. „Aduci nota?” „200”. „Mi-ai zis și acum cinci minute – două secunde.” „Dom’le, nu înțelegi? 200!” Cum să înțeleg? Eu sunt din România, unde cer corporatiștii bon fiscal. Româno-italianul n-a adus nici măcar o notă de mână.
Am rămas dator cu a doua plajă. Les Graniers din Saint Tropez. Modestă. Dar aflată la 100 de metri de Cimitirul marin din Saint Tropez. Căutați pe net Cimetiere (aici am ratat un accent grav pe e, n.m) marin de Saint -Tropez. E exact ce voia Eminescu în „Mai am un singur dor”. Morții au parte de aerosoli.
