O panarameză pe facebook: „eu țin legătura cu filiala PLUS din Lombardia.” Asta înseamnă că situația e sub control, ne-am scos. Domnișoara ne-a explicat că trebuie să fim uniți. Așa e. Să fim uniți, să dăm mână cu mână, dar să punem Milcovul mai aproape de Tibru, Piave sau Adige. Sunt curios ce-o face filiala USR din Piemont. Cred că acolo e șefa Maricica din Torino, născută la Iepurești. Eeeee, celula de criză a pluseriștilor l-a prins și pe Mussolini! Azi nu mai sunt la modă guvernele din umbră. Acum avem guverne pe facebook.
Diaspora nu ne dă Coronavirus. Diaspora ne dă lecții. Diaspora a îmbogățit limba lui Dante. În vară, cel mai folosit cuvânt în Italia era „oleacă”. La o cârciumă din Palermo, o chelneriță moldoveancă m-a întrebat dacă mai vreau „oleacă di prosecco.”
Coronavirus a schimbat prioritățile. Pluseriștii au devenit brusc responsabili. Până acum trei zile se luptau cu fondul clasei și florile de 8 martie, cu medicii români și le preamareau pe magistratele lui Băsescu. Dacă, Doamne ferește!, vom ajunge ca Italia, ăștia vor dărâma Catedrala Neamului și vor calca în picioare icoanele. Bărbosul cu față de pescar biblic va fi învins de bărbosul pe trotinetă electrică. La Milano, nu s-a gândit nimeni să dărâme Domul. Dar de la vitejii din Piața Victoriei te aștepți la orice.
Ce mult îmi plăcea la Milano! Condiția e să-l vizitezi vorbind încet, ca să nu te abordeze Diaspora. Utima dată am fost acum câțiva ani, în decembrie. Oraș stilat ca Viena. Vigoare financiară ca Zurich sau Munchen. Lirism copleșitor ca tot ce înseamnă Italia. Un gigant financiar zâmbea, cânta, ilumina și îți împrumuta forță, inspirație, curaj. „Cina cea de taină” a lui Da Vinci e în Santa Maria delle Grazie, Pieta Rondanini, ultima sculptură a lui Michelangelo (avea 89 de ani), se găsește în Castelul Sforzesco. Mă întrebam ce ar face Da Vinci și Michelangelo dacă ar trăi azi. Nu cred că exagerez închipuindu-mi că Meșterii Renașterii s-ar amuza, câteva minute pe zi, învățându-și ucenicii să decoreze vitrinele de pe Via Montenapoleone și Via della Spiga. La Milano, am privit cu aceeași satisfacție estetică vitrinele de pe Via della Spiga și micuța capodoperă La Madona Esterhazy, a lui Rafael, care fusese adusă doar pentru câteva zile la Palazzo Marino. Când ieși din Pallazo Marino, ai în față Scala și în stânga Galleria Vittorio Emanuele II. Traversezi pe sub cupola și vitraliile Galleriei ca să ajungi în Piața Domului, unde pricepi că monumentalul poate avea grație.
Milano nu are Antichitate cât Roma și Renaștere cât Firenze. Dar mi s-a părut mereu un seif cu pereți transparenți, unde puterea și banul, istoria, Arta și confortul spiritual sunt în cea mai mare siguranță din lume. Mi s-a părut. Mi s-a părut.
