Istoria României înseamnă întorsul armelor. Și schimbarea cauzelor. Pe 22 decembrie ’89, cei mai zeloși activiști de partid au început să strige împotriva partidului. Pe la prânz, fiindcă dimineața veniseră la muncă să apere partidul. Asta înseamnă trădare. Mulți dintre trădători erau buni profesioniști și încercau să-și sape cariere pe vremea comuniștilor. Îi înțeleg. Au vrut să-și sape cariere și după revoluție. Înțeleg și asta. Dar nu în calitate de anticomuniști, așa cum s-a întâmplat, fiindcă asta nu mai înțeleg. Comunist la zi și anticomunist la seral – așa ceva nu ține. Lupta de clasă din prima parte a comunismului s-a transformat în lupta pentru carieră și pe urmă în lupta pe bani. Azi, cei mai buni prieteni ai noștri sunt banii și avem din ce în ce mai puțini prieteni. Și chiar dacă am avea mulți, tot ar fi puțini, pentru că ne raportăm mereu la alții, dar nu privim și în jos. Numai în sus, numai în sus.
Carieriștii fără bani de ieri sunt părinții și bunicii justițiarilor drogați de azi, care au ca profesori și biblioteci Wikipedia și Google. Nu vor să fie gratiați oamenii condamnați (în general fără dovezi) pentru corupție, dar le convine ca aitiștii să nu plătească impozite. Tăticii lor erau de meserie supraviețuitori, adică niște găinari. Ăștia micii sunt curve cu program dat la întors. Curvele încearcă să fie doamne ziua și își fac banii și păcatele noaptea. Mititeii sunt combinatori ziua, iar noaptea dilibadesc niște lozinci de o beznă compactă. La fel procedează noii lideri din politică. Ziua încheie contracte cu Statul (cu PSD, ca să n-o mai lungesc), iar noaptea strigă „La pușcărie!”
Dacă ar avea un poet talentat, ar putea transforma lozinca de o beznă compactă „La pușcărie” în imn național. Toate, absolut toate lozincile lor sunt de o beznă compactă. Au răcnit „La pușcărie!” și la concertul lui Bon Jovi. Mie nici nu-mi place, nici nu-mi displace Bon Jovi, pentru că nu mă interesează muzicoasa. Dar unor colegi de liceu le plăcea și merg pe mâna lor. Bon Jovi a venit răgușit, la București. Vocea nu-i chitară sau trotinetă electrică, nu poți s-o încarci la priză. I-au strigat omului „La pușcărie!”, fiindcă au dat ei un rahat de bani pe bilete.
Iar alți oameni de bună condiție I-au înjurat pe antrenorul lui Dinamo până era să-i crape inima. Pe Neagoe îndrăznesc să-l consider prieten. E antrenor foarte bun și nu scriu aiureli. În avionul echipei naționale, când era secundul lui Pițurcă, îmi proiecta meciul de a doua zi ca la șah. Piesele lor grele, pionii noștri, coridoare ofensive și cum îi blocăm. Dacă ne ies mutările alea și alea – și mi le spunea – avem șanse. Urmăream partida în funcție de ce zicea Neagoe și din minutul 30 știam dacă pot să sper sau nu. Cât despre galerie… Am multă stimă, dar câtă stimă, pentru niște oameni cu familii, care suferă pentru o echipa de fotbal. Eu sunt o bestie, țin cu oameni, țin cu prieteni, și nu pot să sufăr, la vârsta mea, pentru o abstracțiune precum „culorile echipei favorite”. Când îl aud pe vreunul că „n-am dormit toată noaptea pentru că a pierdut Dinamo”, îl invidiez. Are o viață personală foarte bogată, dacă n-a dormit pentru unii pe care îi cunoaște de la distanță.