Pe 9 decembrie 2015 am scris așa. „Nepotul din flori de corcoduș al lui Carol al Doilea a fost folosit ca abțibild imobiliar. Paulică s-a raportat la România în unități de măsură destinate suprafețelor, dar va primi ani. De pușcărie.”
Caricatura regală a avut o caricatură de proces. Dar a lăsat o urmă de briantină maronie în istoria patriei. Din cauza lui Paulică am văzut primul proces în care avocatul se duce la pușcărie în locul condamnatulului. În aceeași cauză și-a luat cu suspendare și Dan Andronic, fiindcă trecea și el pe acolo. Vorba aia, „orice acțiune din viața noastră poate fi instrumentată ca dosar.”
Mă bucur, însă, că aristocratica familie Băsescu e bine. Încercatul matelot Traian i-a fost naș lui Paulică, iar Mircea Băsescu l-a nășit pe Bercea Mondial. Lumea bună în melanj.
E același Traian Băsescu, plebeul care a spus că Regele Mihai a fost sluga rușilor și că abdicarea a reprezentat un act de trădare. Pe 30 Decembrie 1947, Petru Groza a înconjurat Palatul Regal cu Divizia de ticăloși Tudor Vladimirescu, a tăiat legăturile telefonice, a năvălit în biroul Majestății Sale și l-a obligat pe Suveran să semneze, șantajându-l că omoară 1000 de studenți arestați. Atunci am pierdut Coroana și ne-am trezit cu lindinii Republicii în cap. Păduchii au escaladat urechea tăiată a Anei Pauker, au migrat în cârlionții „tânărului” (în 1968) Nicolae Ceaușescu și au avut ca depou șuvița pierdută a lui Beasescu. Navigatorul ideologic a devenit astfel nașicul Liei, o babetă îndeajuns compostată. Dacă aș scrie că e aventurieră, i-aș face un compliment. Obiectivitatea și deontologeala nu mă interesează, dar ca să fiu corect cu mine însumi, trebuie să mărturisesc că, după 2000, Casa Regală m-a vindecat de monarhism. Prințesa Margareta și surorile au aflat că nu sunt singure la bunici, iar Radu Duda și Paul Lambrino au mers pe străzi diferite ca să ajungă pe același bulevard.
Cam așa s-a scris toată istoria noastră. Dacă nu mureau oameni nevinovați în decembrie ’89, și Revoluția ar fi fost sub semnul burlescului. La Congresul XIV, Radu Beligan a luat cuvântul și i s-a adresat lui Ceaușescu: „Așa cum bine ați spus, cu vocea dumneavoastră de aur…” Radu Beligan a fost un mare actor, nu numai prin prisma longevității. Dar în afară de oportunism, mai avea un defect, era peltic. Însă ii făcea bine, îl individualiza. În 2011 sau 2012, l-am văzut pe Radu Beligan în „Egoistul”, la TNB. Avea 95 de ani și a stat pe scenă tot spectacolul. Dar mi se pare simptomatic (adjectiv la modă) pentru România ca un peltic să elogieze „vocea de aur” a unui răgușit cu dificultăți de pronunție.
