Era in 2005 sau in 2006, era aprilie sau mai, era o societate care crestea, era o vreme de geaca sau de camasa. Era asa. Era asa frumos cum nu mai e. Era.
Dupa orele de pranz din ziua de aprilie ori mai m-a sunat Cornel Dinu. „Diseara iesim in oras cu Fanus.” Am fost pe terasa unui restaurant italienesc, din Piata Galati. Carciuma o tinea un sarb. Am ajuns primul, am comandat, i-am asteptat. Si a venit Fanus Neagu. Avea un sacou gri, larg, larg, in care ar fi incaput 47 de sticle de trei sferturi si trei sferturi dintre metaforele izbutite ale Literaturii Romane. A inceput in forta, de era sa lesine sarbul. „Da-mi o braga! N-ai? Da-mi niste hamsii! N-ai? Da-mi doua scovergi! N-ai? Ba, dar tu ce ai, de n-ai?” Cred ca lui Fanus Neagu i se facuse dor de Piata Ovidiu – sus pe promontoriu, la Constanta. Avea nea Fanus o vorba, se alinta: „nu-mi place Marea, dar iubesc mugetul ei!” Adora si Marea, vedeti-va de treaba! „Eu scriu Mare cu majuscula!”, de la el am invatat asta. Nu-I atragea nimic din meniul italienesc. Pana la urma a zis ca vrea sa bea un sprit subtire si nici nu mai stiu cand s-au facut 10 sticle. Or fi fost 15? Nu mai stiau nici chelnerii, nu mai avem nici chelnerii de altadata. Frapiera parea o scoica uriasa, in care se auzea deznadejdea lui Ovidiu.
Fanus Neagu mi-a spus, in seara aia, cateva lucruri pe care nu le voi uita. Intai ne-am contrazis pe anul nasterii lui Matei(u) Caragiale. Eu am gresit cu trei ani si m-a injurat trei sferturi de ora. Dar eu insistam in prostia mea, ca pe vremea aia nu era google pe telefon. Pe urma, mi s-a confesat (sau m-a luat la misto) ca ar fi venit si el in Piata Universitatii, „daca eram mai tanar, daca as fi stiut in anii ’90 ce … (sar peste cuvantul inlocuit cu trei puncte, n.m.) e Iliescu si daca n-ar fi fost pe acolo bezmetici ca tine!” Era foarte dezamagit de Iliescu. Si a trecut la povesti din tinerete. „Iti dau un subiect, eu nu il scriu, pentru ca asa i-am promis lui Petru Dumitriu. Dar am titlul. <<Trei nasturi de sidef>> „. Fanus il vizitase pe Petru Dumitriu in Franta, la sfarsitul anilor ’60, cand Petru Dumitriu cocheta cu sinuciderea. N-ar fi fost primul scriitor roman gasit in valtoarea Senei. Iar cel mai mare rau i-l facusera romanii. Cand a ajuns la Paris, Petru Dumitriu a cerut o intalnire de gratie cu Eliade, Cioran si Eugen Ionesco. L-au primit in scarba, intr-o cafenea. Erau imbracati asaaaa, neglijent, erau ponositi, dar erau Ei Trei. Cioran era in niste pantaloni de trening. Petru Dumitriu purta o vesta eleganta, cu trei nasturi de sidef. Nu i-a convins. Si a trait toata viata cu ideea ca i-a sfidat fara sa vrea, ca i s-a tras de la cei trei nasturi de sidef. Trei genii l-au injosit pe al patrulea, pentru trei nasturi de sidef. Ca mai avea dreptate si un fotbalist – „domnisoara, am ramas SIDEFAT de frumusetea dumneavoastra!”
La ora la care gheata din frapiera se transforma in roua, nea Fanus m-a intrebat de ce scriu in fiecare zi. „Trebuie sa faci un articol cu titlul << Azi n-am nimic de spus!>>” L-a inceput chiar el. „Azi n-am nimic de spus, salcamii…” si a venit o metafora pierduta pentru totdeauna.
Da, azi n-am nimic de spus. Daca aveam sub 30 de ani, eram si eu tefelist. Dar nu mi-ar fi placut sa vad ca o malaca analfabeta e comparata cu Brancusi sau Cioran. „Nu e apreciata in tara, dar in strainatate…” Hai, gata, ca raman SIDEFAT!